Ceva in schimb

Trebuie sa ma leg de scaun

2010-11-05T12:49:00.004-04:00

S-ar putea sa lesin de atata excitement. Cine si daca ever ar sti de la ce. Cel mai bine ar fi sa ma abtin sa spun. Ok, spun numai putin: este despre ceva rusesc. Numai cand spun  rus, rusoaica mi se zbat stoluri, daca mai zic si violonist  rus sau rusoaica sunt in levitatie la doi metri deasupra tutulor si intr-o stare de exhilaratie nemaintalnita ...  Nu’sh ce am, nu stiu de la ce mi se trage, nu gasesc motive logice.

Sunt doar ….high !  Trebuie sa ma leg de scaun.

 Ah, dar am antecedente
"desi nu-mi place sa ma plimb prin cimitirul cu vise, i-am depus flori  proaspete dupa sfarsitul fiecare lectii cand miss Tammy (educata la Kirov/Mariinski)facea la grand  reverence. Grand reverence are ceva teribil, ceva de ultima expiratie:  “aceasta am fost eu si intreaga si cu toata firea si forta fizica si  morala, cu delicatetea si cu taria, cu toata lumina si umbrele din mine  m-am dat voua, pana la capat, in seara asta”. Cand Miss Tammy facea la  grand reverence mimand in acelasi timp oboseala de dupa o mare  performanta si parterul plin de lume emotionata cu balcoanele 1, 2 si 3  cu tot, inhaland adanc si numai aerul ala parand ca ii mai ridica bratul  si ii mai anima un ultim dégagé, ultima unda de energie indepartandu-se de la ea catre public cand isi lasa fruntea pe-un  genunchi ... intr-atat incat, cand Miss Tammy facea la grand reverence,  ma miram intotdeauna ca se mai si ridica, ca mai urmeaza ceva, ma miram  ca a mai ramas ceva in ea care sa continue...). 

Călăuză prin Monsters

2010-11-03T23:26:00.004-04:00

Monsters, Gareth Edwards, 2010, independent

Pe scurt

"2015, la şase ani după ce o sondă spatială intoarsă pe pămant a inseminat din greşeală cu extratereştii un teritoriu larg din nordul Mexicului, filmul însoţeşte un fotograf de ştiri (Scoot McNairy) iesit cu camera la vânătoare de prim planuri cu creaturi care se trezeşte desemnat să o escorteze pe fiica şefului sau (Whitney Capabil) din Mexic în Statele Unite. Din varii motive traseul traseul lor trebuie sa treacă direct prin teritorii in carantină şi chiar prin „zona infectată”."

New York Times, ca şi cei mai multi dintre cei cca 90 de critici de film indosariati pe imdb zice că Monsters este in mare un “road movie”. Altii se străduiesc să il vadă ca pe un District9 wannabe unii zic şi mai rău, altii zic şi mai bine dar nimeni nu-l vede cum l-am vazut eu şi de aceea trebuie sa-mi confrunt public viziunea. Am văzut eu bazaconii sau sunt ei orbi?!!

Pe lung,
Edwards, in Tarkovski de secolul 21

Uite că nu s-a epuizat vena “Coliziunea a două culturi” indifferent cât de exploatată a fost si in scris si in film. Pământeni şi extraterestrii sau de fapt est şi vest la Tarkovski, nord şi sud la Edwards, icoana şi puşca şi banul, distilându-se fără scăpare, pe fundul unei temniţe lichide, intr-un cadru celebru din “zona” şi Tarkovski căutând luni de zile sunetul potrivit. Trebuie să arăţi cumva că Est şi Vest coexistă fără să se inţeleagă ii spunea Tarkovski compozitorului, poate ai putea să pui muzică din est cântată pe instrumente din vest sau invers.

Dar nu numai pentru că, pe un alt continent, dintr-un alt secol, simbolistica apei/ vietii mistuind incet si icoana si puşca si banul, apare şi in fimul lui Edwards, ci pentru motive care mi s-au revelat la câtva timp după ultimul cadru al filmului, zic Călăuză prin Monsters, mai degrabă dintr-un fel de “after taste”.

Zic pentru că mirarea este rezervată, este şi puţină şi pentru altceva decât viaţă extraterestrială care ar fi fost de asteptat să uluiască şi spectatorii şi protagoniştii, mirarea este rezervată mai degrabă pentru ceea ce este cel mai aproape de sine… De asemeni pentru că ţinta drumului este prea străvezie ca să nu te tenteze să vrei să te uiti prin ea şi să vezi mai departe de ea, şi pentru că un fel incredere te posedă de la inceputul şi până la sfărsitul fimului, incredere care poate vine din faptul că ai o călăuză, cea in carne şi oase in aproape fiecare cadru, sau poate de la călăuza din spatele camerei care te ţine, prin ritmul imaginilor, alert şi totuşi relaxat. Pentru asta văd Monsters ca pe un remake (involuntar, un remake din intâmplare) al Călăuzei lui Tarkovski.

Un remake a l’American, un secol mai târziu, un buget mai puţin cu acelaşi sentiment de mirare si aproape tristă si clar bucuroasă in acelasi timp şi cu un fel de dragoste pentru toate lucrurile misterioase, adică neinţelese, de la sentimente şi asteptări şi până la monştri. Si ce m-a mirat şi la Călăuza: fara nici cea mai vaga urma de doom, de “fatalitatea şi-a spus cuvantul aici”.

Bineinţeles că proporţional cu bucuria descoperirii că a apărut versiunea secolului 20 a Călăuzei este şi dezamăgirea că nici criticii de film nici blogării care s-au exprimat pe tema filmului, nu l-au recunoscut.

Cine cred că l-a recunoscut dar nu vrea să spună este producătorul rus care s-a aruncat imediat cu 500 de milioane in calea lui Edwards ca să-i producă următorul film.

Jour de la Bastille

2010-07-14T23:42:00.002-04:00

A toutes les gloires de la France indeed.

Acoperis admirat indelung si-nsorit, doua ore ca sa fim precisi, stand la coada de jur imprejuru-i, de unde o suita de fotografii miscate de oboseala si de dragoste.

Acum seara ne-a izbit o jale colectiva, nu stiu cine a indus-o dar am aprins La Toure Eiffel pe masa, am stins luminile si ne-am imaginat ca suntem pe cheiul Senei.

Imparatul a si plans. Ne-am jurat ca la anu'...

La multi ani dragostea mea.
Si iar viata separata de Oceanul de la mijloc...

desi de cate ori j'y suis recunosc cinstit ca nu mi-ar mai trebui, ca nu tanjesc, ca tout va pour le mieux dans le meilleurs des mondes vorba lui Voltaires.

Oceanul la mijloc

2010-06-09T12:49:00.003-04:00

Si cateodata nu este nimic de spus

un calup indivizibil de sentiment greu nejustificat

este just life intre ziduri de griji sau ziduri de varsta sau ziduri imaginare de standarde reale

si in plus despartita de oceanul atlantic

Se sta in jurul calupului indivizibil, jur despre care nu se poate scrie nimic si se imagineaza avioane de hartie I fly like paper, I get high like planes, if you catch me at the border, I have visas in my name all i wanna do is bum mbum bum bum and a kaaaching and take your monney all I wanna do is bu mbum bum mbum

de-ar fi calupul divizibil, de s-ar putea exfolia in fasii suptiri de impaturit in lungul liniilor svelte care dau portanta cea mai mare el s-ar putea lansa,
chiar si singur
sub forma de avioane fie zi fie noapte, si s-ar inneca si descompune in Oceanul Atlantic
Oceanul Atlantic ar fi de hac indivizibilului calup de sentiment greu

All I wanna do is bum bum bum si sa ies cu Ghislaine, Place Grenette, sa tacem indelung la o masa

Desculţă prin rouă, dupa o poală de somnoroasă

2010-04-30T19:13:00.004-04:00

Sau Nasterea si adormirea singurei sţiinte libere (pom-pomp!)

Metafizica. Dintre toate, Singura sţiintă cu adevărat liberă, căci singura care se are ca scop pe sine, născută ca să se termine cu mirarea stearpă in fata diversităţii universului si ca să se poata trece prolific la intelegerea lui si a “tainelor” lui. Născută ca să pună capăt realismului vulgar si realismului sţiinţific, ambele, mulţumită relativităţii datelor din care s-au născut, simple diluţii de esenţă senzitivă iară nu raţională.

Mi-a murit un coleg tanăr si vorba Mărgicii (mai ales la minutul 5:50...) indignate de mersul lumii inainte, de viata grabindu-se pe langă tine si toţi aruncandu-ţi din fugă peste umăr “move on!”. They take it for granted?! Plange ea (puţinta omului de a trece peste faptul ca i-a murit cineva). Si zic da, un mort in viată si tu debusolat ca un sofer care incurcă traficul incetinind pentru că si-a pierdut ceva din incărcătură si-ar vrea să se opreasca, să se dea jos, să caute… ceea ce nu se poate in viată: să te opresţi, să te dai jos, să-ţi iei mortul si să intri inpoi in trafic ca să termini cursa. Nici să astepţi să ţi se usuce lacrimile nu iţi este permis, nici să astepţi să ţi se limpezească vederea nu-ţi este permis, să vezi clar din nou... ai pus o frană, se-aud claxoane, trebuie să accelerezi. Să-I dai bătaie. Dar unii dintre noi muritorii, ii spun eu Mărgicii, suntem făcuţi dintr-o materie nemuritoare. Trebuie să stii asta. Auden poetul trăgand-o de poală pe Sfinta Cecilia “come down and startle composing mortals with immortal fire” stia, unii stiu. Tu o să fii dintre cei care stiu.

Foarte frumos spunea Parmenide din Elea, cu 500 de ani inainte de Iisus, deci “unbiased”, nu obscur dogmătic, ci sţiinţific, metafizic, deci neatarnat. Parmenide, punănd bazele metafizicii, spunea că există doua feluri de a accede la cunoasterea Lumii, o cale care ne conduce la lumea reală, a Fiintei si o cale care ne conduce la lumea iluzorie, Lumea nefiintei. Pare simplu dar surprinde: etichetele de pe usile care deschid cele două căi par concepute ca să umilească intuiţia:

Calea către Lumea reală se deschide prin Este. Există, este pur si simplu imposibil ca “să nu existe”, este calea credintei si a realitaţii de dincolo de lumea “sensibilia”. Cealalta cale este din capul locului cea a “nu există” pur si simplu pentru că in ea se acceptă posibilitatea să nu existe, pentru că in ea nu este necesar “să existe”, pentru că in ea există ceea ce este perceput prin senzaţii, care nu sunt realitatea absoluta (ceea ce Mărgica a fost de accord imediat si incantată mi-a oferit cateva exemple oneste “senzaţia ta de foame nu este realitatea mea si nici senzaţia ta de nefericire nu este realitatea mea si defapt nu este nici măcar realitatea ta pentru ca iţi trece daca bei o cafea”. Unii adulţi spun că senzaţia de nefericire este doar o combinaţie chimică păcătoasă, “chemical imbalanced occurrence”, efemeră, pe care diversi stimuli chimici sau chiar “mecanici” o pot schimba), dar pe scurt Parmenide ajunge la concluzia că o lume bazată pe senzaţii care nu sunt absolute, este o lume care intru totul nu poate fi cunoscută si nici exprimată pentru că nu poate fi cunoscut si exprimat ceva ce nu există, pentru că asta a fost premiza că se poate să nu existe etc.

Si precum Sfânta Duminică pe Harap Alb, am prevenit-o că in viată o să intâlnească mulţi oameni care or să-i conteste materia nemuritoare, oameni care or să ii ceară să le dovedească ea sau altcineva că Dumnezeu există, că Duhul Sfânt există si atunci ea o să poată să procedeze „metafizic” si să le ceară să ii dovedească in schimb ceva cu mult mai simplu si anume că realitatea lor bazată pe senzaţii, realitate in care vor să aseze si Duhul Sfant, există, că senzaţiile lor există, bunăoară să ii dovedească ei că senzaţia lor de foame există. Sau că senzaţia lor de fericire există. De ce senzaţiile lor ar fi credibile si existenta Sfantului Duh nu? De aceea zic Sfânta Duminică pornita desculţă prin rouă, dupa o poală de somnoroasă cu care să mi ţi-l aranjeze pe Urs, dându-i sfaturi lui Harap Alb, ce să faca si cum să faca de s-o vedea in Gradină Ursului… c’étais moi !

Si ce ramane este ca Draga-mamii, va fi stiind că ea este facută dintr-o materie nemuritoare, si nu va pierde nicicand din vedere că El vrea să nu ducem grijă, să fim liberi si să ne fim scopul dar că faptul de a fi astfel este o alegere pe care nu toţi o facem, unii nu se vor liberi, se vor legaţi de o garofită precum calul lui Gheorghită, legaţi de feedbackul lumii iluzorii in care sunt siguri de frumos si de urât si de dragoste, de ceva la fel de efemer ca si ei.

“Efemer” expresia arogantei supreme a mititeilor de noi.

Tres americain

2010-02-16T14:59:00.016-05:00

.
.
.
Ultima inventie in materie de placeri intelectuale vine cinearficrezutdinAmerica, unde ma uit de cateva zile in fiecare drum spre casa, cu ochi incarcati de drag, la un mare Bilboard, pe care scrie doar atat:

Thank you Massachusetts!

We the people

Paid by individual contributors

Daca nu este evident de ce, pe scurt, we thank Massachusetts pt ca dupa mai bine de 60 de ani de domnie democratica neintrerupta, dupa dinastia Kennedy, ani in care scrie un journalist “there have been times when I have considered it a small communist state on the Atlantic seaboard… a foreign nation” alegerea unui senator republican ne scapa cu bine de reforma sistemului de sanatate. Ceea ce dupa ce vezi Les invasions barbares (un fel de Moartea Dlui Lazarescu a la Canadien) iti vine intre-adevar sa claxonezi si sa-ti faci cruce cand treci pe langa rosu billboardul cu pricina.

Dar este un trend intreg. In Minnesota un alt billboard a starnit o mare discutie: Bush in cel mai cald si irezistibil zambet intreaba : Are you missing me yet? Si interpretari galore pe un blog unde se cauta disperat autorul. Autorul este un post de radio republican (ultra).

Fiind platit de un post de radio care are o agenda este sa zicem de esenta mai putin pura decat Thank you Massachusetts care este un mic giuvaer. Sa platesti un billboard pe autostrada cea mai circulata din zona, fara ca asta sa iti aduca nici un profit, pe termen scurt cel putin, este atat de neasteptat, este un fel de bucurie atat de neasteptata.

Si iar neasteptat si tres americain aussi, ravagiile unui Hemingway postum, The Garden of Eden. Anii 20, penduland foucaultian intre Cannes si Madrid, americani bogati, frumosi si tineri, perfect fericiti, liberi de canoane, de prejudicii, de asteptari, de deceptii, un cuplu care in numele libertatii si egalitatii, in numele tuturor drepturilor si mai ales al iubirii, in numele contractului si de-a lungul lui, si impotriva aparentelor se duc perfect constienti de rapa. Am sa fiu asa cum vrei tu si am sa fiu si asa cum vreau eu, ii spune ea
iar ea perfect legitim, vrea din cand in cand sa fie si ea baiat,
din cand in cand, dar cu totul.

De unde o noua marturie Ingerului: Nu se poate descrie cum, citind, inclusiv in drum spre patinuar cu Margica si Imparatul cantand versiunea jovializata a “Picking cotton” pe care l-a biruit Imparatul recent la pian, am cazut in ce rost are toata agitatia asta dintre nastere si moarte. In care cad foarte rar. Foarte, foarte rar si in general sub camuflaj. Dar de data asta fie ca am cazut mai adanc, fie nu stiu de ce, in orice caz nu pentru ca in numele inutilitatii ei as fi refuzat sa mai pregatesc cina, aparent doar pentru cam am renuntat sa imi mai tin spatele foarte drept, m-am trezit incercuita de brate si amintita ca rostul este de a ne bucura. De a ne bucura de faptul ca pentru un scurt moment ni se da sansa sa iesim din starea minerala ca sa putem sa ne contemplam frumusetea, sa contemplam frumusetea naturii pe care altfel n-am fi putut-o sti. Sau asa ceva.
Un fel de “din punctual de vedere al pietrelor oamenii sunt o lina apasare” stanescian.

Si atunci zic Ingerului sa tii minte de la mama ta sa iti iei pe viata pe cineva tot atat de neasemuit, care nu citeste aceleasi carti, nu gandeste aceleasi ganduri, nu intelege aceleasi intelesuri si care vorbeste putin. Care este frumos in tacere. A si care te lasa sa rastalmacesti, sa adaugesti, sa faci ce vrei. Periculos ce vrei, ca in Hemingway, ca in The Garden of Eden.

Auzi, iesim din nemurire ca sa o contemplam, sa intelegem ca suntem nemuritori precum frumoasa noastra planeta careia nici un cataclism universal n-ar putea sa-i stirbeasca eternitatea, inghete germenii vietii eterne. Promite!

Concepte potrivite sau Marturie ingerului

2010-02-01T15:50:00.015-05:00

Sau mai degraba in alta parte

Dar care?!

Concepte potrivite:

Disdedimineata9:15intrupeusa. Inspirata de limba germana pe care nu o cunosc, m-am hotarat sa unesc de bunavoie cuvintele intru domesticirea unor concepte potrivite…

de exemplu daca vrei sa sa dai o conotatie orei 9:15 care nu este “dis de dimineata “ per se, dar poate parea dis de dimineata, in contextul evenimentelor din seara precedenta, context altfel irelevant, scrii disdedimineata9:15 si se intelege exact la ce ora si care era sentimentul predominant, nepoluat de contexul irelevant al serii precedente

Astfel Disdedimineata9:15 este un concept nou, epurat de patologia evenimentelor nocturne, saturne si boreale.

Deci zic Disdedimineata9:15intrupeusa

si nu zic vorba mare pentru ca la cota de dragoste de viata la care intram pe usa as fi putut la fel de bine sa intru prin perete;

dau de nou impopotzonatpreferentialbiroul lui JC (preferential pentru ca are jaluzele la peretele de sticla ceea ce este absolut against the policy dar el este “in tight with the real estate folks”), I poke un unbridled smile at him, pentru ca in fiecare dimineata din ultímele saptamani ma admonesteaza sub diverse forme ca umblu pe hol incruntata, ieri dimineata acelasi episod cu intrarea pe usa derulandu-se sub “smile! where else would you rather be?!” de unde 24 de ore neintrerupte de
“da’ chiar domnule, where else would I rather be?”
24 de ore drept pedeapsa raspunsului pe care mi l-am dat in doi-pashii subsecventi interbarii "chiar nicaieri altunde, I am right on target!"
Dar ingrijorarea tot m-a luat de guler, tot m-a luat la intrebari cum de pot sa gandesc asta si mi-a dat sa coshez una din doua optiuni: lipsa de mojo sau de lipsa de imaginatie.

Ceva lipsa este ca doar n-am ajuns “omul masa” a lui Ortega y Gasset despre care ma ofuscam de una singura pe blogul prietenului iubitei (pana cand a venit si ea care s-a ofuscat si mai frumos dar tot de una singura), doar n-am ajuns sa fiu profund multumita de locul in care sunt si de rolul in care sunt ?!!

Throughout the night. Si the evening. O ora –doua cat au durat repetitiile copilului cu orchestra-i de camera, in prostratie, in raptures, cu gura la urechi (ceea ce de obicei sunt un ghem de nervi la repetitiile copilului, profund nemultumita de lipsa lui de perfectiune si de satisfactia lui barbara, un inger blond si multumit de viata lui si nefurnicat de lipsa lui de perfectiune...
Absolut barbar ingerul meu blond si stralucitor si totusi nebifurcat. Un tot, un intreg pentru care nu exista un concept potrivit
doua ore la repetitii intrebandu-ma unde as fi mai degraba si raspunzand la fel, ca nicaieri, I am right on target si bucurandu-ma cu argumente proaspete de toata actiunea. (Argumentele fiind de o tandra aroganta, de un rudimentar, o naivitate cat si mai ales de o subiectivitate a caror granularitate nu le lasa sa treaca prin sita bunului simtz, catre vazul tuturor).

Si in fine toata dimineata si toata seara intrebandu-ma, presandu-ma da’ unde, unde in alta parte?! Intr-un birou la White House? la 90000 de leghe sub mari? la o cafea in Piata San Marco? Pe Marele Zid chinezesc? La Madama Butterfly la Scala?
Si nimic...
In muntii Caucaz? In Alpi? in St Malo, in Nea Macri, in Cancun, in Paris? ya’oughta’oughta’oughta’OUGHTA find one!
Si nimic.
Si nu stiu de ce nicaieri decat pe coasta de Est,
sau stiu si nu vreau sa recunosc?

Dar zic atunci, de la categoria sfaturi de viata necerute (subcatergoria de la mama ei), sa ii las marturie Ingerului despre cum inainte de ascutimea pietrelor si stralucirea soarelui, cand ne asezam undeva, ar trebui sa ne preocupe localnicii (pentru ca, Nod pe firul gandului: aici este unde mi-am adus aminte de o discutie pe un blog intre niste fete ziariste care intrebandu-se “daca nu aici atunci unde” se inarmau cu... poze. Poze!!)

Deci marturie Ingerului despre cum inainte de ascutimea pietrelor si stralucirea soarelui, cand ne asezam undeva, ar trebui sa ne preocupe localnicii. Si asta numai pentru ca nu indraznesc sa spun economía.

Ca cineva care a trait o buna parte dintre “cei mai frumosi ani” intr-un orasel intre Alpi, (frumos-frumos orasul lui Stendhal care spunea “la capatul fiecarei strazi este un munte”) si care cineva dupa 7 ani fericiti a decis, spre stupoarea prietenilor, sa-si smulga radacinutzele infiripate si sa plece in kitschy America. Ca acel cineva insusi pot sa iti spun ca oamenii locului lui sunt extrem de importanti.

Fapt oarecum contraintuitiv. Un om sigur pe el tinde sa isi reprezinte universul ca pe o bula expandabila cu traiectoria controlata. Sigur suntem mai mult sau mai putin inghesuiti de alte universuri, uneori bulele se ating si presandu-si membranele, nedestructiv si le deformeaza, ciocnirea cu o alta bula n-o s-o ciobeasca pe a mea, o s-o deformeze, o s-o adaugeasca, poate ca in cazul cel mai dramatic o s-o absoarba, o s-o includa dar de ciobit nu.
Si de n-ar fi ele atat de efemere, sigur ca o comparatie cu baloanele de sapun ar fi potrivita.
Cred ca cine nu isi reprezinta universul ca pe o inexpugnabila bula, se simte vulnerabil? Si poate ca si este vulnerabil. Adica are (sau este foarte inclinat catre) probleme psihologice, dintre care cel putin o perpetua depresie.

Si ma rog idea este ca poti sa ai tendinta sa crezi, daca ai o siguranta de sine peste medie (cine isi lumea in cap, cel putin in general, are siguranta de sine peste medie) ca localnicii nu au de a face cu tine, tu o sa interactionezi cu ei absolut selectiv, absolut safe.
Ceea ce tendinta o sa curmam acum:
Cand te duci sa te asezi intre pietre si sub soare locuit, fii sigur ca iti place cum gandesc oamenii locului, fii sigur ca filosofía lor de viata nu este ce iti repugna tie cel mai tare. Pe scurt pastreaza “circumstante” si “context” on top of the check list si pune-ti intrebarile ale caror raspunsuri sunt pe lista personala de rapugnaciuni. E.g. Este o societate profund stratificata sau “classless”? Sunt locuitorii Socratic dialéctici sau positivisti ? Sunt opozitionisti sau solutionisti? Sunt problem solvers sau stilisti? Sunt High-tech sau traditionalisti? Sunt statici sau dinamici? Etnocentrici? Clisheisti? Etc.

Si postul se incheie cu mine rugandu-te sa promiti ca de-ai fi crescand sa nu mai fii un inger barbar multumit de viata lui, de-ai fi crescand sa devii centaurul ontologic, promite-mi ca n-ai sa te legi Locului in vre-un satuc dintr-un varf de colina din Marea Egee doar pentru ca sunt pisici multe la case albe cu usi foarte albastre si cu totul se asorteaza cu marea.

Grace. Malebranche si decodificarea Regelui

2009-12-07T14:34:00.015-05:00

...

Si cine mi-a sarutat mana sarata de lacrimi intr-o seara in care am ramas prizonier? Ce zeitate as zice de n-ar fi paganeshte cand El este atat de plin de Gratie ¿ Maestrul Si Regele Gheorghe Zamfir. « Cu multa dragoste si credinta » mi-a scris peste alb pieptul Papei Jean Paul II in timp ce eu ii multumeam incredula cu o voce grav alterata de plans si de strigatul izbindu-mi-se prin piept de la primul tril din Hora Stacatto si pana la sfarsitul Ciocarliei.

Maestrul Zamfir in Lehigh Valley, din toate locurile din lume in general si din America in particular, zboara transatlantic si pentru un singur concert in Allentown, ca sa-l ajute pe directorul uneia dintre orchestrele locale (in cea mai mare parte orchestra de neprofesionisti, studenti la inginerie sau alte materii dar extraordinar de buni sub bagheta lui Eugene Albulescu, seful catedrei de muzica de la Lehigh University).

Gheorghe Zamfir este o fantana de dragoste. Scufundati ciutura si adapa-ti-va este mesajul abandonului lui in nai si toata hiper-sensibilitatea din muzica scrisa sau aranjata de el te face sa te tulburi de invitatie, pentru ca nu este o bacanala cu dragoste bruta, nu suntem invitati la o simpla dragoste de instrument, suntem invitati la o dragoste indelung rafinata, hiperdelicata, dragostea unui om in stare sa culeaga de pe camp cantecul ciocarliei fara sa-l rupa… nici o panza da paianjen nu poti culege cu mainile goale fara sa rupi, dar un cantec? De asta spun ca omul este atins de Gratie…

Eu m-am indragostit de el iar el de Margica nitic intimidata la coada la autograf, facand-o pe Key-chain (o broscutza extraplata de carpa cu irizatii multicolore) sa-l aplaude. O tot intreba despre Key-chain, nu intelgea cum o cheama dar repeta ce dragutza este si cum zici ca o cheama? (Keychain from The Bee Movie: Barry post-apocalipsa (“lumea lipista de polenizatori ”) catre sutele de mii de albine

Barry : So what do you say? Are we gonna be bees, or just Museum of Natural History keychains?

The bees: We're bees!

Random bee: Keychain!

Barry: Then everyone follow me!Except Keychain!)

Da si cand a terminat cu Margica si cu semnatul si-a intins mana catre mine si eu fericita si jenata sa ii dau o mana inca uda de lacrimi (batistele se terminasera imediat dupa pauza) m-am intins sa i-o strang si el mi-a luat mana si si-a dus-o la buze… asa de romaneste, asa de drag, dar n-am cazut din picioare pentru (ca desi n-a repetat gestul cu restul cozii, am tinut socoteala) era un gest facut in repetate randuri, cu Concert Maestra…

Plustot complique. Malebranche si Gheorghe Zamfir. Malebranche pentru « Traite de la nature de la grace » in care ni se explica relatia dintre amorul propriu si Dumnezeu si decodificare pentru cei ("telectualii") care considera ca il pot cerceta pe Maestru cu retetarul omului perfect in mana (sau altii, "plebea" cu retetarul omului « de rand ») cei care spun ca vorbele lui despre Binecuvantare, Gratie Divina n-au ce cauta fiindca daca este perfect (deci fara slabiciuni) n-are nevoie sa amestece Gratia Divina, n-are nevoie sa-si justifice talentul pe care nimeni nu i-l contesta, este un talent de origini sanatoase n-are nevoie sa-i "imbunatatesca originile" deci amestecul atingerii de divin e ridicol in timp ce tagma cealalta spune ca el este un geniu « de rand » care nu are voie sa comita asa o aroganta incat sa se spuna sa se declare fara rusine si din tot pieptul Atins.

Malebranche spune ca « la Gloire de Dieu », iubirea pe care si-o poarta Dumnezeu sie-si, « son amour propre » explica creatia : Dumnzezeu a creat lumea si omul nu pentru ca lipsea ceva, nu in virtutea unei dorinte de ceva ce nu avea ci a creat-o ca un artist : a creat-o de dragul creatiei, ca pe o expresie a gloriei Lui, a libertatii Lui, a eternitatii Lui. « Une expression de sa Gloire ». Si pentru ca lumea sa il poata iubi, lumea trebuia sa se regaseasca in El si atunci El a trebuit sa se incarneze in Om, a trebuit sa "il infiltreze". Iar iubirea doar de sine, sau ca de sine, rationala, nefiind deajuns, a fost completata, de iubirea pentru Salvator, salvator si salvare la care nazuim continuu incepand de la Pacatul Original (Felix Culpa!).

Asa ca Gratia divina cu cele doua aspecte, iubirea rationala bazata pe asemanare (rationament de genul "este de iubit pentru ca seamana cu mine"), ne-contraignanta si iubirea pur “sentimentala” sau "pasionala" ca o divina concupiscenta, produce in noi o dragoste de Dumnezeu care contrabalanseaza tóate celelalte iubiri. Si deci diferenta dintre Maestru si toti ceilalti care il vad dar nu au codul ca sa-l descifreze este ca ei il judeca din pozitia celor care nu pot experimenta aceasta concupiscenta divina (care lui i se intampla cand canta la nai)… in fine trebuie sa plec, poate revin prizonier desi cam atat am avut de spus.

...

Am revenit pentru ca mai este un capat de acuzatie,( sau e acelasi poate.).. ca este prea multa iubire de sine in El (Maestrul). Si atunci vin si "din partea cealalta" cu Nietzsche si le spun "The nobel soul has reverence for itself" emulatie a mai vechiului aristotelian gand ca "un om este recunoscut ca fiind un "suflet mare" "great -souled" if he claims much and desrves much... He that he claims less than he deserves is small-souled etc Nietzsche insa subliniaza trasatura asta in artisti...

Copacul poleit cu lei

2009-12-04T11:09:00.010-05:00

...
Tocmai am terminat o carte in romaneste, de Petru Popescu, Supleantul, in vacanta in Mexico, Cancun, (dar Raiul pe Pamant ar trebui sa fie numele lui adevarat. Un frumos Golf al Mexicului si o mare a Caraibelor, mui caliente si de un turqoise cum nici pe Coasta de Azur n-am vazut vreodata, si inca nu asta blagosloveste Cancun la categoria Rai, ci fara nici o rusine « Resortul » : nu arhitectura sau mobilierul, nici marimea sau luxul camerelor ci organizarea. Lasa sampanie « a volonte » la orice ora dar Clubul copiilor va spun ! Faptul ca cineva s-a ocupat cu atat drag si talent de copii incat numai seara la 10 reuseam sa-i mai scoatem din « ghearele lor » ne-a redat intr-o saptamana, 10 ani de viata. Oareshcum decadent Clubul, copiilor, fetele care se ocupau de ei ziua, niste Sud Africane blonde cu ochi verzi, erau dansatoare profesioniste noaptea si sh-ii asezau la spectacole seara in primele randuri ca sa le vada mai bine sutienele cu paiete si chilotii adanc decupati. Dar ziua, in afara balacelii in piscina, faceau proiecte de arta mexicana si tot felul de jocuri sportive aventuroase, « de jungla », si chocolate party unde si-au pictat unii altora flori si fluturi de ciocolata direct pe piele, disco party, fiesta party, pijama party cu bataia cu perne cu puf inclusa… pentru 6 ani si 9 ani crescuti in US a fost un soc cultural de proportii).
Si noi in fiecare seara (fara laptopuri, noi fara laptopuri!!!) cina in tete-a tete cu mariacci si plimbare pe malul marii sub clar de luna ca in adolescenta (… in care nu ne cunosteam hi hi !) Pe scurt am fost cu totii foarte fericiti. Dar revenind la Petru Popescu si Supleantul citit cel mai de curand, ar trebui sa fiu in stare (intr-o mai mare stare) sa scriu in romaneste si totusi simt ca scrashnesc ca o penita subtire pe o hartie flocoasa… si alunec in engleza care ma ia ca zmeul pe Greuceanu si ma’nfige mai intai pana la glezne si eu ies si ma iau iar la tranta si pe urma ma ia si m-arunca de ma’nfige pana la brau…. Defapt in poveste era pe dos, engleza era Greucean si eu zmeu.

Asa ca sa nu se spuna ca se prapadeste romaneasca la noi in familie si mie nu mi se bate o geana, in cadrul documentarii dovezilor ca mi se bate, am zis uite, ce am scris ieri in engleza am sa traduc in romaneste sa vad care cine cum ne suna mai bine si de cum am zis
« that tree lined with lions » si am zis « copacul poleit cu lei »… Am zis vorba lui Petru Popescu « Dulce ca mierea e glontul Patriei ».

Dar Supleantul foarte interesanta pana la urma, intr-un plan hiper-personal deci undisclosable aici, am gasit o comorutza. Dar subtirele rau ideile, adica Andule tu intr-un mail oferi mai multe teorii originale decat a pus PP in intreaga carte… in care nu e decat una defapt si pe aia o scoate si el la toate intalnirile de marketing pe unde merge sa promoveze cartea, ideea despre conditia femeii mai ales in Romania.
...

Si Andu catra mine: no habla no ingles

2009-12-03T16:30:00.002-05:00

Prea unica si prea inteligenta teoria adevenirii limbii engleze dupa Andu. Trebuie s-o impratasesc chiar si fara voia lui!:

no habla no ingles

"Asta-i vorba mea care-i amuza pe multi locali, atunci cand o folosesc, si desigur, daca ei sunt isteti.

o folosesc in special cand lumea vorbeste chestii mai intime sa zicem, nu intime, dar cand e o barfa, ceva,

ceva ce nu ma intereseaza si nu vreau sa stiu, si daca ma nimeresc ca musca-n lapte in miezul unei 'conversatii' cu naduf, e un fel de-al meu de-a zice stati linistiti, nu ascult, nu stiu, continuati, eu nu pricep nimic, sunt un vai de capul lui alien care nu intelege o iota.

no ingles.

dar engleza mea este foarte buna in scris, cel putin asa consider eu, si da, este o romaneasca tradusa oarecum la perfectie.

sunr relativ mandru de gramatica mea si de vocabularul destul de stufos, nu foarte, dar orisicatusi.

acuma, visavis de engleza, eu am un beef cu ea.

beef in sensul ca mi se pare completamente gresit sa-ti dai silinta sa o vorbesti 'corect', whatever corect inseamna.

engleza e o limba ...un limbaj rudimentar pe de o parte, foarte progresiv pe de alta.

nu stiu exact cum sa pun in vorbe.

( pardon me i'm very drunk,
but i know what i'm trying to say ( robert wyatt, matching mole circa 1970 , disc foarte rar...foarte foarte rar ))

deci anything goes in engleza, si asta o face spectaculoasa.

ca sa-l citez pe unul destept, in clipa in care un taran din australia se va intelege cu un taran din texas, si amandoi cu un boschetar din newcastle, engleza isi va pierde spectaculozitatea ( ok, parafrazez )

deci din punctul meu de vedere, broken englishul meu este de mai mare ajutor limbii engleze in general, decat daca as vorbi ca tanti de la bbc,

care si aia saraca vorbeste mai prost decat tanti de la stirile din toronto.

deci pun osul la engleza vorbita in nord america, aduc un amestec de spectaculozitate educata din anii 70-80 sa zicem, de undeva din rasaritul europei.

asa cum un nene din punjab face, asa cum o tanti din iran face.

vrand nevrand, nu noi tre sa ne fortam sa vorbim perfect, ci ei trebuie sa ajunga sa ne priceapa, si in felul asta limba castiga.

citeam ca cea mai vorbita limba din lume este globish, adica global english.

nu stiu cum se face ca eu daca vorbesc cu indianu de la tech support din india ne pricepem de minune, dar acelasi indian nu se va-ntelege neam cu ala din mississippi sau din glasgow.

e lunga povestea, dar cam asa vad eu.

ma inerveaza cand aud tarani emigranti care incearca sa offff, vorbeasca cu british f****g accent.

zi bai cum te pricepi, lasa vrajeala.

nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeste sau scrie engleza misto, cu exceptia alora de meserie.

ca ziceai ieri de nenea ala cu zoia.

pai daca ar avea minte, ar da 2000 de euro celui mai bun student de la filologie, si ar peria ala cartea de ar fi carte !

asa cum sunt convins ca fac toti best sellersii din librarii straine.

deci ori esti paralegal, ori esti cu master in english literature, ceva p-aici...dar altfel ?

lol, in declaratia de independenta sunt rafturi si gramezi de vanghelisme, asa ca ce pretentii sa aibe don andutu ?

shakespeare a vai mama lui, si nu e nicio rusine.

eu am norocul ca nu am unde sa folosesc engleza scrisa, dar cand e sa fie, mi-e drag de mine.

sunt mult mai bun though in a corecta engleze perfecte scrise de altii hraniti cu asa ceva, si care tot o ciufulesc.

--------

caterinca, dupa vo trei luni, am intrat pe rodicutzag si am citit vo 5 calupi d-aia, pana prin septembrie, cu havionu si cu nenii aia destepti din avion.

din rodicutzag exact in yahoo, si ce sa vezi ? ce sa vezi ? email de la rodicutzag !, si exact cu link acolo de unde ma intorsesem.

mi-a placut la prima vedere, dar o sa recitesc si o sa-ti zic unde e bolovanisul, hahaha....

din cate imi amintesc insa, engleza de pe linkedinul tau nu mi s-a parut on par cu desteptaciunea, dar asta ar fi fost chiar culmea, sa se trezeasca ciob de oala sparta sa zica alo, alo...cercetatorii savanti, hey, pai...se poa ?

--------

deci o sa recitesc...

da, este un fapt, romana se va dilua, dar pe de alta parte, nu cred ca poti sa intri cu buldozeru englezesc acolo.

adica ideea este 'capcana pentru mintea EI', ori daca incepi cu

zis iz a cat
zis is a dog,

s-ar putea sa se prinda peste ani si sa zica hey, hey, hey...lasa ca stiu eu sa citesc...

i mean, nu stiu exact cat ai voie sa banuiesti ca va fi dificil, si daca nu cumva este borderline jignitor sa faci desene ca sa priceapa.

dunno, vorbesc si eu.

deci un ghiveci, 3 romanesti, un englezesc...apoi 2 la unu, apoi unu la unu, apoi unu la doi...pricepi tu.

adica procesul tre sa ia un an de zile pana la globishul total.

----------

paradis aici, oxxie nu a venit, fetele au muncit cuminti, eu am facut exact ce stiu eu mai bine, m-am sprijinit in furca.

diseara ma duc la fotbal american, nebunia mintii, transmis in direct in toata america, buffalo bills cu new york jets la toronto, al doilea meci jucat in canada si al 6lea in istoria lu nfl in afara americii.

hmmmm....

nu prea am chef, de ce sa mint, dar prea am bilete si ieftine nu au fost deloc.

am si tricou....sunt all set !"

One case too many

2009-12-03T12:59:00.016-05:00

The meek look of "dismissed" people. So boring. Those who want to be pathetic raise your hand and go ahead with that meekness in your eyes, wrapped about your bent axis like a lowered flag’s cloth in windless air, spin around you wretched sight to let all see your chewed on person and get scared and aware and empowered to protect themselves, to build shields and pull them up to their chins less they become alike: a chewed on pray abandoned half alive in the high grasses of the destiny.

And even so and for that precisely, you should be able to dress up your forlorn shoulders and be proud, proud that you bring value to those luckier than you! But you don’t and then I have to go on smiling that sickening smile at you.

And here is a helping question, although it seems it is not help you’d take but rather pity: do you really want to creep like that through the high grasses, half chewed and foul-smelling, until you come to a tree full of lions ?
Or would you rather be a roaring lion? Because one must remind you: it really is a matter of choice:

Things do have strictly just the importance we give them…

I ran into another case last night and my mind just doesn’t let go: an old acquaintance from the violin parents group; smelled something wrong around him for awhile and dared ask last night how were things at where he used to work, pretty high up on that tree lined with lions. And he had to shrink a full foot before breaking the most pitiful smile I have ever seen, and murmur: I am not working there anymore and after a pause, I work for a Big Electricity provider…. And it was just the same old him you know, and the Electricity Company is stately old fashioned compared to the “cutting edge” microelectronics company he left and the only thing awkward when I was done taking in his strange way of whispering and melancholic gaze was this unbelievable bending of his own bones: the fibula and tibia, the femur, the radius and humerus, the stern and all, the way he had reduced himself to a pair of walking shoulders, arched downwards. But nothing else. Nothing else awkward.

And don’t you feel like shaking them awake from that forlorn vagueness: common already, there is nothing wrong with you. It is you. YOU!!
...

Notitza Lawrenciana

2009-11-10T11:45:00.006-05:00

E ceva straniu cu mine. Ma rog, cu toata lumea dar zic despre scris. Nu pot sa spun in engleza ce spun in romaneste si viceversa. Sau mai degraba tot ce tine de profesie este ireconciliabil in engleza, tot ce tine de visare este in romaneste. Mare town meeting ieri pentru ca chief executive officer sa ne spuna care este starea natiunii, cat suntem de buni, cum vrea sa ne dea din nou pensie si bonusuri, incheie cu un sumar al starii concurentei si indemnuri sa nu destupam sampania inca, sa ne concentram obsesiv pe « executie »; ne invita sa ii punem intrebari si dau sa intreb ceva si ma razgadesc, ia altcineva microfonul si intreaba, dupa vreo cinci intrebari sunt gata sa pun intrebarea, am intors-o pe toate partile, este de tactica, este de competenta lui, poate nu si de interes general numai ca intre timp cele 5 intrebari, toate dintr-o anumita zona (HR) simt eu ca au ingustat interesul multimii la doar asta : ce ne da, cand ne da, bani, vacanta, promotii, laptopuri, aprobari sa calatorim, garantia ca nu vor mai fi concedieri. Si tac, am ratat « momentul ». Ma gandesc sa nu uit sa ii spun Margicii morala, ma intorc in birou si o scriu si ma gandesc ca ar fi trebuit sa i-o las pe blog, numai ca in romaneste ar trebui spus cu totul altfel si asa de doi bani cum este, gandul asta este totusi o tulburare... Dar notitza Lawrenciana :

When we ought to start talking we ought to do so on the first cue, subliminal cue, or else, 90% of the audience is gone on the account of “if he’s not sure he should open it how could I”? How could they be sure you should have opened it/ they should have listened?!! And then the first cue is always hot and burns a little and when they cut through, through what you put out for them when you start talking, they may find it just half baked. And they are of course not completely wrong (save the rounding by underestimation which is default even for those who usually consider the glass is half full). That you know: what you say on the first cue is not polished. It is weighty, it is lumpy and just qualitatively will not suite 100% of the audience either. Some of the audience would excuse themselves on the account of “this sauce is too lumpy for my taste”. But some will say “smells nice and hot and palatable, let me dip my ideas into your sauce and see if this food for thought agrees with that belly of mine full of personal views”. And then a lot of them will barf it right out in quite a spectacular way if they could and then finally with some of them your sauce will agree. But again, there will always be the ones that coldly drop out, the ones that stick around to see how it goes but just pass the sauce pan: they’d “rather try it later on” to never really do and the ones that do try it and get sick and protest it... and all that, my dear “I will have all or nothing”, is just a great incentive to work hard on yourself, to soften, to loosen up, to learn to get halved things and better halved and halved again and grow them full, so big that they could fill an entire Universe.

Moartea pe neobservate

2009-10-27T13:08:00.004-04:00

Urmaresc blogul unui tanar architect britanic, precum se vede pe vis-à-vis si ma thopeeesc. Si ma topesc si ma gandesc ca ar trebui sa trantesc un party la caderea zidurilor cand in sfarsit oamenii n-or sa mai arate la fel… pentru ce sa te uiti la un cap si sa nu vezi direct ce este inauntru ? Pentru ca sa ai de ce sa astepti cu interes caderea zidurilor, « trecerea la cele vesnice », ca sa zici cand o veni clipa « in sfarsit ! ».

Si atunci ma intorc (si pentru ca e neterminat) la Jun Kaneko rasturnand mesele dupa aproape un secol de Madama Butterfly. Dupa un secol de Madama Buterfly in culori fericite pana la pauza si sumbra deziluzie dupa pauza, dupa un secol de asa e viata, jumatate pe creasta valului insufletiti de convingerea ca el o sa ne depuna pe Insula Paradisului ca sa fim curand doborati de furtuna pe care niciodata n-o vedem venind. Ei bine Jun Kaneko dup’un secol zice ca versiunea asta era pentru sissies.

Dupa un secol de reprezentatii cu crengutze de prun si cires, cu chimonouri si redingote elegante, vine Jun Kaneko si zice, vezi ca sunteti proaste amandoua ? Pe scena absolut goala (din considerentele venerative de Puccini expuse in postul trecut) moartea este vesnic cu noi, dar nu noi suntem treaba lui, cu Chio-chio-san, de la inceput, din primul tablou unde il intalneste pe Pinkerton, aluneca pe langa ea in scena cateva siluete agile in negru, fara fata cu un fel de potcapiuri drapate cu voal negru, vin fara graba sa ii aduca obiectele ei : cutiutzele cu cenusa ancestorilor, cutitul cu care tatal ei si-a facut harakiri si pe care le prezinta ea ca pe singurele posesiuni importante, in rest nimic la care sa nu poata sau sa nu vrea sa renunte, religia stramoseasca inclusa. Moartea pe neobservate insinuandu-se pe scena din primul tablou si pana la ultimul cand evident siluetele cu pas alunecos, ii aduc repede si ii dau la mana cutitul tatului ei, siluete mladii si fara fata unduind pe langa ea si retragandu-se fara graba si toata atitudinea lor spunand asta ca « fie, fie ma mai retrag pentru putin dar sunt pe aproape ». Nimeni n-a inteles ce era cu siluetele alea desincronizate, cu aspect de masutza ambulanta.

Deci nici o floare de cires, nici o floare in general, nici macar pe kimonouri. Mi-a luat vreo trei zile sa inteleg de ce. Pe kimonourile foarte simple, pictate de mana chiar de maestro (dupa cum atestau “the making of” pics din holul teatrului), modele geometrice. N-avea chio-chio-san de unde sa aibe kimono de lux.
Most likely ca avea kimonouri simple iar servitoarele ei cu atat mai mult. Era foarte saraca
Daca ar fi fost bogata nu ar fi fost de dat dupa un westerner. Solutia “temporar nevasta de westerner” era clar cea mai proasta pt o geisha. Si numai cele scapatate dintr-un motiv sau altul, fara protector fara o « mama » erau pe piata pentru trecatorii prin port. Numai cele care aveau patroni locali aveau kimonouri bogate, asa cum vezi in reprezentatiile clasice si dintai ale Mma Butterfly, dar costumele alea erau facute sa please the customer. Ca asa era coutuma, sa mergem la opera sa vedem costume frumoase. Jun Kaneko are desigur dreptate mi-am dat seama si singurul lucru ramas de neinteles este de ce pana la el, vreme de un secol, nu si-a dat nimeni seama ?!!
Dar cred ca pe un japonez (artist mai ales) nu poate decat sa-l doara in cot de ingustimea noastra de spirit cand vine vorba de geishe. Cu costumele barbatilor am avut mai multe dificultati, dar le-am invins : costumele lui Pinkerton si ale Consulului American erau din cea mai simpla panza alba, cu revere de culori diferite (si tipatoare) ba chiar si cu cate un petec patrat in spate, dungat, imbulinat, ca sa stim exact cum erau ei vazuti in Nagasaki : ca niste papagali, niste clovni de westerners… Jun Kaneko este dintr-un sat de langa Nagasaki.

Mi-a placut in mod deosebit un gand de al lui: ca una este un om plangand in fata unui zid si cu totul alta este acelasi om, plangand acelasi plans in fata oceanului.

Ansel Adams in culori si Jun Kaneko dup’unsecol

2009-10-23T16:08:00.002-04:00

Artisti de esente rare…
Cum vine de se leaga, cu mic scrijelul de data trecuta despre un fel de impostura “artistica”, impostura impusa cu fals delicatetea din « the beauty is in the eyes of the beholder ». If you “don’t get it” este pt ca nu o ai, daca treci pe langa frumusete si nu-ti clipocesc senzorii, daca treci pe unde raporteaza altii ca a fost intrezaritA si nu vezi nimic, este din cauza calitatii senzorilor tai si a criteriilor tale. Este intru totul cu tine si Solutia este o shtanga mare, largeste-ti acum orizontul just get that in and there you have it! Dincolo de superficialitatea binevoitoare chiar deferenta fata de creier, ceva de genul ‘creierul nu trebuie inoportunat pt orice neputinta’, « the beauty is in the eyes of the beholder » ne disculpa de pus biciul pe ochi “c’mon you lazy eyes go get it for me, make me get it, make me get it!” . Astfel ne-am impartit dupa Madama Butterfly, la Academy of Music in Phila, week-endul trecut : in spectatori cu numitorul comun al ochilor inrositi si nasurilor umflate, circa 500 de nasuri borcanel (barbati de toate varstele inclusi I am not kidding!) si doua denominatoare. O parte, cei mai multi, dezamagiti pe fata de scenografie si costume si o parte, putini, kind of stoned, ca sarpele din Micul Print cu elefantul in burta, partea care isi fortasera proaspat pe gat frumusetea nou descoperita in Jun Kaneko. Bineinteles ca l-au urcat pe scena si pe el, mic si modest si foarte japonez si bineinteles ca a fost aplaudat indelung si fara rezerve, si totusi discutiile din jurul meselor (pana si in ladies room !!) la restaurantul de vis-a-vis undedupa spectacol s-a relocat un sfert de audienta , « I did not get it ! » era pe toate buzele. Un usor masaj cerebral, spre stimulul secretarii sosului de frumos cu care asezonand totul am fi putut califica spectacolul la «enhanced experience » a parut sa sesizeze ceva suficient de zemos si cremos in soarele de sfarsit, mare si portocaliu japonez sangerand peste Chio-chio-san. Cerneala portocalie tasnind si prelingadu-se pe panoul de hartie cu exact dinamica si vascozitatea elusiva a fluidului primordial … « a nice original touch »… but the kimonos! The kimonos ?!… They must say, the classic version with the rich kimonos was what they preffered.

Si chiar de atunci a “duh moment”: Kaneko are dreptate, creierul nostru nu are capacitatea sa asimileze, nu spun perceapa, sa asimileze in acelasi timp si muzica si arta vizuala. Atentie distributiva, inseamna « duh » ca iei un intreg limitat si il distribui farame intre mai multe entitati. Ori el Kaneko o farama de atentie pentru munca lui nu vrea, o vrea pe toata sau nimic. Prima Speculatie. Adevarul , realitatea de o calitate pur japoneza este ca el Kaneko plonjat 8 ore pe zi vreme de 6 luni in 3-4 auditii ale operei (pe care nu o cunostea la momentul in care i s-a oferit lucrul) a conchis ca nu si-ar putea ierta o furaciune contra muzicii. Sa fure fie si o farama din atentia publicului de la muzica lui Puccini, nu si-ar putea ierta. Si mi-am dat seama ca are dreptate cum ? Este prea naiv, dar hai sa ma dau rotund : m-am dus asteptandu-ma satrebuiasca sa indur de dragul margicii (cum ar fi fost oricine altcineva, dupa auditii picurate in creier direct din casti infipte in urechi, dupa Karajan, Mirela Freni si Pavarotti la 30 de ani, decat de indurat ?). Si totusi « distractia » vizuala, prevazuta clar a contre cœur de Kaneko, mi-a diminuat puterea de a asculta comparativ, de a asculta integral si m-a facut sa gasesc ca interpretii au fost buni, ca orchestra a fost buna…

Lung pomelnicul… dar asta este o revelatie de proportii : ca de cate ori voi auzi muzica intr-o expozitie cu tablouri, voi fi en garde, gandidu-ma ca artistul vrea sa ma pacaleasca. De cate ori ma voi duce la un spectacol unde muzica este la fel de fastuoasa ca si efectele vizuale, voi gandi ca probbail muzica nu este destul de buna, sau atunci artistul plastic nu are destul bun simt, moare dupa atentie, este lipsit de decenta sau ma considera un porc venit la ghiftuit… Ori de cate ori am sa fiu in prezenta unei forme de arta care imi solicita si urechile si ochii, am sa judec amar.

Mi-a placut foarte mult in sensul asta Ansel Adams : culorile (dincolo de un enorm si foarte firesc subiectivism in perceptie ) aduc un fel de distractie nedorita intr-o fotografie, umbresc compozitia cum ar veni. De asta de acum incolo cand am sa ma uit la un tablou in culori am sa suspectez compozitia, am sa impatresc atentia. Goodbye Tintoretto, goodbye Tiztian de pe pereti de biserici pentru saraci cu duhul, mie sa mi se arate sketchuri in creion. Atat. Ca in rest, slava Domnului, nu suntem la acelasi palier de competenta cu natura !

Ordinea preferintelor

2009-10-12T14:12:00.025-04:00

The time has come,” the Walrus said,
“To talk of many things:
Of shoes–and ships–and sealing-wax–
Of cabbages–and kings–”

Rubbish,annoying little cracks really… mai întâi acum două week-enduri la Olga Kern. Si din nou dar distinct aseară la scenografia marelui Jun Kaneko la Mme Butterfly. Foarte în vogă Olga Kern, 34 de ani, în recital în Allentown, ce noroc. Descendentă directă din Ceaikovski şi Rahmaninov anunţa presa locală (şi văd pe Liternet.ro că şi la Bucuresti faptul de a cânta fenomenal Rahmaninov in primăvara 2009 este explicat prin legătura de sânge cu Ceaikovski ).
(Deja că este nevoie de o explicaţie în sens opus dar) trebuie lămurit că descenţa este pur empatică şi afinititativă sau doleativă (oricare vă deranjează mai puţin): o stră-stră-bunică prietenă cu Ceaikovski şi o soprană stră-bunică acompaniată preferenţial de Rachmaninoff … Dar Miss Petit anunţându-ne-o ca pe sfintele moaşte şi vârându-ne pe gat chiar şi invitaţii (contra cost) la “Patrons meet the artist” la o şampanie dupa concert. “The most entertaining of all the series of pianists coming to Allentown this season”. Zic fine şi setez pretenţiometrul pe MARE. Mari asteptări pe mine că seful familiei în connaisseur s-a declarat (post factum) avertizat de alegerea adjectivului “entertaining”. De unde tardiv moment de reflecţie: Cum ar trebui să fie stilul unui pianist? Opţiuni semi-exclusive :

1) straightforwardly moving sau nemijlocit emoţionant

2) blatantly accurate sau în mod neadumbrit fidel ritmului

3) discret dar cu fiecare deget acoperind o emoţie ghemuită pe o coardă.

Ordinea preferintelor personale 3,2,1. Livia Rev, la 90 de ani (şi din comparaţie şi jurământ că eu la pianist sub 60 de ani nu mai calc) cel mai simplu, fără ifose, fără manierism, fără nimic “de la ea”, in aparentă ! fiecare masura o plecăciune discretă si o intrebare directă către sufletul tău « asta este tot dar cât de frumos, nu-i asa? » lăsând sufletul tău să sară in sus, nu ! nu e tot ! Lăsându-şi propriile emotii in afara spatiului tău, palmându-şi emotiile, lagându-le să rămână adormite, legănându-le să nu se trezească şi in felul ăsta invitând, fără de concurenţă, emoţiile tale, făcându-le lor loc larg, ea rămânând discret să se concentreze asupra acurateţii ritmului… Nu « uite ce simt eu cântând aceste », că poate nu mă interesează foarte tare ce simte ea cântând acele, n-o cunosc n-am nici o treabă, eu am treabă cu adâncurile mele adormite, strivite de bulucelile zilnice, de trecutul apropiat şi de viitorul îndepărtat, cu ei pun eu demonul muzicii la luptă, pe ei îi vreau învinşi şi out of sight…

Un pianist discret dar nu dintr-o prunciformă lipsă de emoţii …

Si pe scurt princiara Olga Kern în două rochii de sirenă sclipitoare cu foşnitoare trenă, fără spate şi fără bretele la care sala pe trei sferturi în jeans a icnit corespunzător, este tot opusul. Emoţiile ei necoapte veneau în primul rând. Si pe urmă defapt nu mai venea nimic. Adică veneau celalte note dar nu ca să formeze cu « primul rând » o voce.

Cam ca la Mărgica noastră cântând Vivaldi 1st movement din A Minor. Neavând dânsa mari simţăminte de transpus dar dorind sa ne ţină entertained, temându-se sa nu fie plictisitoare Mărgica frazează abundent si foarte arbitrar. Profesoara o apară cu gură de foc 'ce că decât să cânte uniform şi fără dynamics mult mai bine frazând arbitrar şi oricum arbitrar ni se pare nouă, că ea Mărgica în mod sigur are un cinema întreg în spatele momentelor în care frazează … Mie sincer mi se pare că este un fel de Boo extrem de simplu după fiecare măsura lungită cu buzele ţugui, just la, laaa, laaaaa... shh... Boo !

In fine Olga Kern m-a scos din sărite. Most random dynamics şi măsuri ciumpăvite şi insuportabil de afectată. Am suportat piesele pe care nu le ştiam, dar când a dat-o pe Rahmaninov şi Liszt am vrut să ies. N’empeche că sala a tropăit astfel încât ne-a dat trei bissuri ! Si diagnosticul pe care i l-am pus a fost de femeie egocentrică si in lumea ei care şi-a deconectat bucla de feedback pentru ca nimic să nu-i întrerupă plăcerea şi ca să şi-o recupleze (bucla de feed-back) numai la aplauze. Cum altfel să rămâi o seară intreagă netulburată de bizareria faptului că te emoţionezi pe tine însăţi pană la lacrimi în timp ce audienţa este sloi ?! De la şeful familiei n-am scos nimic, o ţine una şi bună că are tehnică şi a muncit foarte mult. Sigur. Asta am aplaudat şi eu fara ipocrizie, în picioare cu mainile deasupra capului dar nu m-am lăsat pana nu am găsit ce căutam. In NY Times only :

“Ms. Kern’s phrasing in the Polonaise in A flat (Op. 53) seemed choppy and mannered, even at the breakneck tempos she chose.
Ms. Kern brought a suitably lyrical touch to Rachmaninoff’s Sonata No. 2, including gracious descending cascades in the opening allegro agitato. What was missing was a sense of continuity; the work sounded like a series of disconnected episodes and bone-rattling climaxes. Still, it drew lusty shouts of approval.”

Geaba înrudirea cu Rahmaninov, singing voices cum are el în ton nici vorba, îi acord praise pentru rhythmic drive pentru un fel de basic metric pulse. Dar atat. Pe cronicarul de la LA Times l-aş concedia :

“…masterly performances…models of simplicity, control and concentration…a reminder that great pianistic technique often consists of being able to articulate clearly and to use exquisite taste without artifice…playing this pure and unaffected comes only from the most evolved and selfless musicians.”--Daniel Cariaga, Los Angeles Times

Pe restul i-as muta la alt departament

“The audience jumped to its feet in well-deserved ovations, and the monumentally talented artist responded with encores that stretched beyond this review’s deadline. From feather-light musical whispers to explosive instrumental fireworks, Kern’s rare gift is that of a serious and true musician, whose golden touch is never harsh and always controlled.” Boulder Daily Camera

“Kern's musicality radiates off the stage and saturates the hall, and it is joyously alive, immediately communicative, fragrantly sensual, and almost visual in its intensity. Whatever it is – call it star quality – music likes Kern the way the camera liked Garbo.” The Washington Post

“O Oysters,” said the Carpenter,
“You’ve had a pleasant run!
Shall we be trotting home again?’
But answer came there none–
And this was scarcely odd, because
They’d eaten every one.

Zâzâit de alungat tristeţea.

2009-09-24T13:16:00.030-04:00

Coliziune şi pe urma Linişte. Scepticul ca o oglindă la Nietzsche. Tot linişte. Ca să ajungi inginereşte la o neaşteptată convergenţă cu rezultatul gândirii de extract pur filozofic, grozăvia din spatele draperiilor care disimuleaza atelierul filozofului (şi mă intreb cine ar fi mai surprins de nas in nasul ăsta: filozoful sau inginerul?). Jos draperiile brusc si găsim că scepticul n-are will of power, n-are motor ! Nu este o oglindă cu motor, este ceva peste care se preling fulgurant imaginile vieţii din jur, nimic nu se lipeşte de luciul ei rece. De unde liniştea… Absenţa zgomotului, repugnianţa scepticului pentru zgomot demonstrează că scepticul nu are motor în viaţă ! There you go Peter Gluck.

Liniştea de după coliziune dă fiori reci.
(şi nu mă gândesc la clashul Bianca Stupu- Gabriela Creţu, ok mă gândesc « remotely »).
In general liniştea dă fiori reci şi ştim cu toţii de ce. Dacă e linişte e clar că ceva e mort, conversaţia, interesul, speranţa, motorul, caţelul, pasiunea, ceva ce-ar trebui sa fie viu si lătrând, undeva pe-aproape, este Mort.

Mă uitam de exemplu, apropos de călătoria la Boston in avionaşul cu 4 locuri, cât de deja dată cotul, spiritualizată, primenită îngereşte mă simţeam aşteptând în fata hangarului să termine JC check-upul. Doar pentru că hangarul este in mijlocul unui câmp tivit de dealuri care blochează şi vederea şi zgomotele autostrazilor. La rândul lor costişele dealurilor cu vegetaţie mai interesantă decât câmpul asfaltat cu două piste cenuşii, ţineau captive în distanţă toate lăcustele, albinele şi toţi greierii zumzetului modulat, caracteristic liniştii de "ultima dumincă de vară pe un câmp pârjolit". Adică in pofida soarelui, mă simţeam deja dată cotul doar pentru că era o linişte mai adânca decât în "ultima dumincă de vară pe un câmp pârjolit".

Langa hangar, cu
Soarele cojindu-mi nasul
şi nici umbra unei pale de vânt
şi nici o muscă
In ultima zi de vara.

M-am clătinat pe picioare de frică până au inceput testele la motor (unicul, mic şi pe jumătate la vedere!) până când am auzit hărmălaia bătrânului motor, nu foarte sigur de frecvenţa la care se simţea cel mai confortabil. Până atunci mi-a fost frică. După ce am auzit motorul m-am liniştit, am luat o gură de aer, încă în soare şi pârjol, am zis, uf, suntem safe ! Motor bătrân, nu din primăvara trecută, ştie bine cum merge treaba…
ce ti-e şi cu liniştea şi cu omul şi cu coliziunea
de din jurul scepticului lipsit de.

Le clash et s’ensuit le silence.

In fine foarte trist când cineva işi pierde un prieten... de viu! Eu credeam că prietenii ca şi familia nu se pot pierde decât prin moarte. Genul ăsta sunt eu. Prietenii ca nişte solzi crescuţi în piele, acolo până la raşcheta finală care raşchetă nefiind o certitudine pot să spun Solzi în piele ca să rămână acolo eterni şi in veacul vecilor.

J’sait pas, eu am prieteni (am foarte, foarte puţini prieteni dar am câţiva) cu care nu am « nimic în comun », pe unii nici nu ii cunosc, pe care nu îi plac in intregime, pe care nu îi inţeleg, pe care nu îi aprob, dar solzi ! solzi fara aprobare. Din secunda în care am trecut la iubire, c'est futu, eu cale de intors nu stiu. S-ar putea sa fie, că de ce ar zice americanii "they fell out of love". En fin

bizzare
bizzaare
bizzaaaare.

Zâzâit de alungat tristeţea.

Vineri, 18 Septembrie 2009

2009-09-18T13:14:00.006-04:00

Sa se treaca zilele fara nici un mic scrijel dovada, ma tem sa nu manie timpul. Eu ti le-am dat, o sa se ratoiasca el intr-o zi la mine si tu n-ai nici o dovada ?! De aia ma grabesc sa scriu ca m-am indragostit de alt harem, ca plec, ca viata e frumoasa, orice de-a valma. Necuviinta din time is wasting me so why shouldn’t I waste time nu este crestineasca, nu suntem la acelasi palier de competenta cu timpul… Deci scrijel mic aici, mai ales ca plec si nu se stie. Plec la Boston la o conferinta si ma zboara un coleg. Pe mine si pe inca doi, ca Piper Saratoga are 4 locuri, dintre care unul din colegii pasageri este si el pilot… De-am ajuns sa dau bunaziua cu suspiciune, Nancy inginer chimist ca o panselutza delicata este si ea pilot, John C de la IP modeling, Princeton graduate cu PhD in fizica este bariton de opera, canta la State Theater de cateva ori pe an, Michael T debuta la 14 ani la Carengie Hall ca sa se faca pana la urma inginer (master in computer science) si sa tina plutind pt multa vreme o dubla cariera ca pianist cu Allentown Symphony Orchestra si MTS la Lucent/Bell Labs, care mai de care scriu (si publica ?), ceea ce de la Michel Houellebecq incoace nu mi se mai pare de mirare, sefu’miu pe langa « his day job » in Microelectronics, este judge in concursuri de calarie, mare campion de liga in golf… dar piloti ?! 2 din 3 colegi sunt certified piloti sau ce?!

Dar ideea este ca am descoperit acceptand sa zbor cu JC ca nu ma mai tem. Sau ca oboseala bate frica, sunt asa de obosit ca nu-mi mai pasa de sporul posibilitatii. Nu spui care ca e posibilitate importanta. Seful familei are o intrebare tamaduitoare cand ma gaseste invalatucita in frica de moarte, o combinatie intre cocosila si soldatul sveik : Crezi ca o sa fii mai putin decat esti acum ? Crezi ca o sa-ti fie mai rau ? Si daca da de ce ? El personal crede ca o sa avem o surpriza placuta.
Dupa o vreme evident ca a descoperit ca altcineva cu o mie de ani in urma isi punea « aceeasi » intrebare : cand mi-a fost mie rau dupa ce am murit ?

"I died as a mineral and became a plant,
I died as plant and rose to animal,
I died as animal and I was Man.
Why should I fear? When was I less by dying?
Yet once more I shall die as Man,
to soar

With angels bless'd;
but even from angelhood
I must pass on: all except God doth perish.
When I have sacrificed my angel-soul,
I shall become what no mind e'er conceived.
Oh, let me not exist! for Non-existence
Proclaims in organ tones,
To Him we shall return.”

Rumi, cca 1210 ac

Rumi asta ca si mine : mort dupa ideea de cel mai bun prieten. De asta pescuiesc eu acum internetul, pescuiesc dojo-ul, pescuiesc trecutul, de asta zic ca m-am indragostit de alt harem. Her name is Andrea, are fo 39 de ani (ca la 38 si-a facut genunchiul prastie in timpul testului pt centura neagra si asta a fost anul trecut) vine cu un bagaj de doi copii, divortata relativ proaspat si blonda carliontzat cu ochi maaari si foarte albastri, cu o mutra de cal si un corp exact de cal, m-am indragostit de un poney cum ar veni. Dar abia astept sa se faca seara sa ma duc la dojo sa ma lupt cu Andrea, sa na tavalim si sa ne strangem in brate, sa ne storcim in brate, caci Andrea are ceva dur si ceva rau si ceva bun si tandru si trist. Cand mi-am facut aparitia la dojo, intre fete s-au facut doua tabere, unele care nu ma pot suferi si unele care sunt innebunite dupa accentul meu si "sunetele pe care le emit in lupta". Intre baieti nu stiu daca s-a facut ceva. Dar in orice caz Andrea era dintre cele care nu ma puteau suferi… and look at us falling in love. Cand este designated helper la clasele copiilor o ajuta pe Margica in mod clar patimas de unde inainte o ignora ostentativ etc. Inainte sa ma duc la dojo ma duc la cosmetica. In 10 minute plec sa ii spun lui Amy care nu poate s-o sufere pe Andrea (pentru ca este divortata deci « on the prowl » sticking her perfect but up the men’s noses… Amy’s man nose's too, ori de cate ori are ocazia ceea ce inseamna de cateva ori pe saptamana pentru ca si sotul lui Amy vine la dojo atat personal cat si cu bietzelul… iata lumea mea, iarta-ma timpule ca uite un scrijel dovada…

Animalic si Cultural de anotimp morbid

2009-09-10T12:25:00.007-04:00

Allentown Fair Grounds. Fasole uscata, conserve de iarna, capre bine crescute, vaci straluminoase, porci premianti, fermieri. Vorba elevilor maicamii cultura mesopotamilor era de grauri si cereale. La noi, cesti moderni, a caror necesitati arzand nepotolita flacara sub potirul Idealului il topesc ca sa dea incertei lui forme de roca minerala forma unei slujbe, o slujba de dat sau de luat fara deosebire, de la patron la zilier si inapoi, trecand prin liber profesionisti cu peneluri, arcusuri si leg warmers destramati, la noi cultura este aceea de shop keeper. Asta este cultura noastra. Si trupul si masca, infatisarea si sufletul nostru si cioplite si slefuite de actul vanzarii, de schimbul pe marfa, de schimbul pe bani, schimbul pe idei, schimbul pe Viata printr-o deschizatura ingusta, abia o fanta filtru universului nostru. Un act bagat in teaca, pus sub lacat : necesar. Este necesar sa ne vindem talentele, sa ne vindem produsele, sa ne vindem timpul. Este necesar sa placem (celorlalti), sa fim utili altora, sa fim interesanti, sa fim intelesi, sa fim ceva cuiva, sa avem clientela pentru cine si cum suntem. Mentalitate de shop keeper.
De asta cand mergi la targurile taranesti ramai uitandu-te ca la o alta specie de oamenii, la fermieri, adulti si copii cu o alta privire, o alta vorba, alte gesturi, oameni care evident o viata intreaga n-au trebuit sa se vanda nimanui, nici profesorilor, nici colegilor, nici vecinilor… au trebuit doar sa faca ce era de facut.
Am plans la targ. M-a apucat nu la puii ciocanindu-si de sub coaja oului drumul spre cratita sub ochii nostri si nici la explicatiile neafectate, nealtoite de umor si cinism citadin ale unui baietas care spunea ca nu vom vedea nici unul iesind cu totul, ca uneori dureaza cateva ore si alte ori o zi intreaga. Nu. M-a apucat la boabele de fasole uscate, la conserve de iarna si coceni de porumb, la gandul ca eu in spatiul fertil al anului astuia n-am nascut si n-am vazut crescand si rodind nici o planta, n-am asistat pe nici una salvandu-i semintele la inchiderea ciclului, am plans pentru ca mi-am dat seama cat sunt de departe de Viata cu V mare si de fara rost in munca asta de birou unde totul este artificial, inclusiv oamenii, inclusiv eu.

Analytics

2009-09-02T12:17:00.002-04:00

Un fel de poale in cap I guess, dar au point ou on en est, ca fait plus rien…
mais du tout !!...
mais de rien, de rien du tout !
S-a stabilit deja de ieri ca sunt de prost gust si nu de oricare mind you, ci de « un » prost gust, unul anume, customized ma fois, de catre un critic de arta (sarutam manutzele).

Ok, in doua ore trebuie sa ies din transee si dupa frecventa cu care suiera gloantele in mailbox pe chilling muzica lui Brian Peter George St. John le Baptiste de la Salle Eno (‘at’a name !), ca tire pas mal. Nu stiu daca ma mai intorc viu sh-atunci zic sa pun securea in pamant, bien n’ainte sa m’arunc in foc :

Draga mea, nu trebuie sa ma ameninti sa ma potolesc cu provocarile la citit blogul, nici direct nici voalat caci sunt potolita de mai bine de doi ani…
Cand am inceput sa scriu « public » m-am intrebat cu voce tare ce fel de prieten esti tu de nu-mi citesti blogul care este scris cu coada inimii vorba lui Nichita.
Si am estimat, tot cu voce tare, ca sunt probabil singurul bloger de pe pamant pe al carui « cel mai bun prieten » nici curiozitatea si nici un fel de « simt al datoriei » nu-l face sa citeasca posturile in medie bi-saptamanale, nici macar alea legate de copii sau de prieteni sau de « filozofii » de viata, de lucru… ceea ce majoritatea posturilor mele sunt despre. Si seful familei auzind aceste mi-a aruncat un da’ ce mama vrei sa fii ca toata lumea ? Si am zis, nu intr-adevar si chiar fara rezerve nu. Nu vreau sa fiu ca toata lumea. Nu stiu daca m-as fi straduit pentru diferenta asta in particular dar orice diferenta nemaligna este buna pana la urma etc etc.
Deci eu nu te mai provoc de doi ani, ce scriu eu este pe intelesul a foarte putini, and that’s fine, eu scriu pentru ca imi place sa scriu, imi face bine, ma rascoleste hormonal in felul in care starea de a fi indragostit te rascoleste, este o pasiune care ma consuma si ma face fericita pentru cate o jumatate de zi, imi pastreaza o privire de liceean d’antan, este ca si cum as avea un amant (admitedly pura speculatie si daca sunt (…) pe care ii vexeaza comparatia, mi scuza !), ma strecor sa scriu, o fac pe furis etc.
Blogul in sine, ar avea acum in print peste 100 sau in jur de 100 de pagini pe care am sa le curat de greseli si am sa le leg candva intr-un volumash de eseuri/amintiri catre Margica de 40 de ani. Eu cred ca ea cel putin daca nu si Imparatul, vor vrea cand vor avea varsta mea sa stie la ce se gandea si cum gandea mama lor la 40 de ani. Va fi in plus un « incentive » pentru ei sa citeasca in romaneste. Faptul ca nu-l citeste nimeni acum nu face nici o diferenta, nu diminueaza intru nimic efectul scrisului asupra mea si nici nu compromite scopul. Blogul ramane neatins de trecatori, un biet snur electric, fara interes, n-ar fi altul decat acela ca duce energia de la priza, de la inima mea si informatia din studioul central, catre spectatorii din auditoriumul cel mai iubit, creierul copilului meu peste mai bine de 30 de ani…

Catre trecatori scriitori: voi insiva emitzand ca niste antene, folosind blogul meu ca « return path » pentru curentul trecand prin snururile aferente, veti fi receptionati cu bine.
Cand ma intorc in transee va explic cum este cu interferntele electromagnetice. Maybe.

Dracas thracic cu coada in gura

2009-08-31T18:54:00.016-04:00

Dracas thracic cu coada in gura, alchemia, zeul si zeita cat si serpii Caducelui Hermetic
sau principiul Zamolxe aplicat la bloguri

Deja ca sunt home sick cu foc continuu iata-ma aprofundand fantana dorului inspre izvorul tracic. Unde am sa ajung oare sapand cu mainile goale si fara sa stiu si fara sa arat nebuna ?! De ziua blogurilor iata-ma in Dracas cu coada sarpelui iesindu-i din gura scotzand cum ar veni un post care vrea sa redea blogurilor ce am luat de la dansele (si nu tin, nu tin sa pastrez). « Dragonul cu cap de lup si corp de sarpe… simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestandu-se in cadrul ciclului se "descompune" in energiile creatoare, masculin si feminin, zeul si zeita, Apollo si Artemis, desemnati prin serpii Caduceului Hermetic ce tind sa se reuneasca in varful sau in ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplina a Marii Opere Alchimice» (http://romaniaesoterica.blogspot.com/2008/12/simbolismul-lupului-dacic.html)…

Iaca alchemia, zeul si zeita cat si serpii Caducelui Hermetic :

1) de dupa Andrei Ruse via Dragos, ma bantuie ideea unei librarii unde sa tin exclusiv self-published books. Mizand nu atat pe dorinta cititorului de nemaipomenit, nemaivazut, intrucat, dovedesc bestsellerurile, cititorul nespecializat este in general oaie ci pe dorinta de a da cu sîc (apropriindu-si un obiect pe care nu multi/nimeni altcineva nu il are si care ar deveni astfel, poate, brusc, foarte dezirabil). Dorinta de a da cu sîc este la randu-i proptita (incepe sa sune solid!) de clientela ceaineriei cu serbet si dulceata in pridvor cu miros de mucegai unde desi poarta era incuiata m-am strecurat pana la casa batraneasca, aplecandu-ma pe sub niste boscheti costelivi (literalmente, desi nu sunt inalta !) pe Popa Rusu, undeva in cartierul armenesc nu departe de Carturaresti. M-as putea baza clar pe clientela aia pe care repet n-am intalnit-o defapt... Deci daca Imparatul (5 ani) nu se face popa si nu trebuie sa-i mai construiesc biserica, cand o sa se faca el altceva, cu banii pusi deoparte pentru biserica, imi fac Librarie.
Sugestii de nume ?

2) Ma bantuie de asemeni un fel de stupoare in fata ideii ca sexualitatea unui om este disociata normativ de restul fiintei si ca atare faptul ca se asteapta de la om in general si de la mine in particular, sa creasca o data cu ridurile si sentimente parentale semi-universale, adica sa se uite parinteste la toate generatiile mai tinere si reciproc filial la toate generatiile anterioare…. ?!!!

Gasesc in multe locuri dar surprinzator la Peter in combinatie cu Gabi (un total de 116 ani, dintre care peste 50 educativi cu grade superioare) indignare ca nimeni nu se indigneaza de indecenta poftei unui "mosulica" de 62 de ani de fata tanara (studenta la medicina cu un penchant pentru disectie). De cand nu este normal ca un barbat, indiferent de varsta, sa doreasca fizic o femeie tanara ?!!! Last I checked la Garcia Marquez, in Memoria de mis putas tristes amorezul intrand in noaptea celui de al 90lea an decis sa isi ofere cadou o fecioara, era …romanesc. Last I checked la bardul nostru sucevean si octagenar... sa nu dau nume...era mare ars poetica si fete chicotindu-se galore

3) Ma bantuie de asemeni neplacut ideea ca un post negativ este luat de bun, esti charged cu first degree of murder si dupa nici o macar sumar judecata pus in sac (mi-am pierdut niste prieteni buni( ?) in urma postului Friends in low places)…
In timp ce un post pozitiv este catalogat drept « litere », drept ceva care nu spune nimic, nu are nici o valoare (postul trecut catre Bianca din care se poate sa nu se inteleaga nimic, recunosc…)

ah si
Stiu ca Dracas era steagul dacic iara nu tracic si ca pana si un repetent la istorie s-ar umple de bubulitze inainte sa explodeze de ras ca revenindu-si poate sa ingaduie aceasta extrapolare…

stiu si ca nu am nici un motiv sa scriu thracic in loc de tracic

dar n-are a face

Cu Bianca la muzeu

2009-08-19T11:38:00.009-04:00

Sau cu Bianca in galeria cu anamorfoze

Bien, este prostuza, dar prostutza rau trebuie subliniat dar good looking, really good looking si sclipitoare din ochi. De aceea Jurgis Baltrusaitis Jr. a lasat-o paznic la usa galeriei fara firma. Va trebui sortat si hotarat conceptul mai tarziu dar mai intai a lasat-o pe Bianca sa vada cam ce poate sa adune, pe usa scrie doar primim tablouri de calitate. Si vin tot felul. Care cum crede ca a pictat un tablou frumos, vine cu el. Bien, scanteiutze scaparand din ochishori, zice sigur poftiti in cuiul ala. Pe urma pictorul vine cu prietenii, unul, doi, se uita toti si zic vai ce ratzaaaa, vai ce ra-tza, nascuta nu facuta ! Si atunci Bianca zice din usa, cine iepurele ala ?! Asa e ea. Aia se uita unul la altul, uimitizi, o fi in toate mintile, i-o fi lipsind ceva ? Isi vad de treaba « vaaai ce ratza, vai ce ra-tza », Bien ridicand vocea amuzata, tot cu spatele sprijinit in tocul usii zice : Domnilor ! Iepure v-am zis ! Ei, consultandu-se sumar din ochi, zic cu spranceana in ascensiune si foarte multumiti de ei insisi ca uite cata rabdare au : « asta este un cioc? Este. Este cioc de rata ? Este. Asta este un cap ? Este. Este un cap de rata ? Este » Si tac nitic, cat sa se adanceasca cuvintele si isi reiau treaba. Continua sa admire fara sa mai impartaseasca, admira individual... Si Bianca apropiindu-se zice:

este un cioc nereusit, inexpresiv,

si sunt doua urechi frumoase, date pe spate,

pensive,

este un cap de iepurash viu,

adulmecand

nu de rata impaiata.

Ei nici nu se mai uita la tablou, incep s-o bruftluiasca, sa nu mai poa’ s-o sufere ca din cauza insistentei ei de neam prost trebuie ei acum sa abdice de la bunele maniere si sa faca ordine, trebuie sa se comporte cum ei nu sunt, sa se simta mici... si ies cu tafna dar insistand ca sa faca bine sa-si ceara scuze !

(a part catre Ea: Bien sa-ti ceri scuze ca deschizi ochii cuiva, ca oferi ceva ?!!! In plus?!!!)

Cand cineva zice Marlene Dietrich, ce maaaare doamna, ce adevarata statuie umblatoare

Bien zice daaaa ce statuie de gradina, vopsita cu vopsele groase si lucioase sa reziste in soare toata vara, dar nu vrei sa ii fii in preajma cand se ia vopseaua si dispar trasaturile, dispare personajul.

In fine Bianca este paznic in muzeul cu anamorfoze… Te duci sa expui un tablou in care ai trudit un portret si stai cu sufletul la gura... Te duci cu un tablou cu Arghezi, te duci cu un tablou cu Sf Teresa de Avila, te duci cu Umberto Eco, te duci uite cu Marlene Dietrich fiecare cu ce are, si ai putea sa iesi de acolo uimit, incantat, mort de ras. Si totusi unii aleg sa iasa furibunzi. Bianca iti dubleaza investitia si o face cu dragoste si cu toate cuvintele limbii ei printre care isi prefira degetele ca printre pietre pretioase, ca sa-ti puna ghidush in buzunar uneori cuvinte colturoase si uneori perfect slefuite, pentru ca Bianca in mare prostutzimea ei le tine pe toate in acelasi cufar spre deosebire de noi restul care avem intelepti un cufar la usa baii, un cufar la bucatarie, unul sub pat, unul la usa bisericii…

Singurul lucru de neinteles la Bianca, cu oricata prostie ai fi s-o creditezi, este datul cu capul de pereti pentru niste oameni cu mapa, niste incremeniti in capul lor, cu mapele cu tipare la subsuoara umbland, cum prind pe unul cum repede sa-l bage in tipar, Bianca ii ia pe acestia ca pe niste rateuri personale, « personal failures »,

neputinta unora, multora, majoritatii, de a se uita dincolo de tablourile pe care cu cheltuiala si le-au inramat.

Uite Bien, am adus in galerie un portret. Ai un cui liber?

Jour D

2009-08-12T23:44:00.006-04:00

Jour d’aujourd’hui aduce urmatoarele ghishitori:

1) De ce ne-a dat Dumnezeu un corp ? Propusa asta noapte de Imparatu’ (5 ani) si cu raspunsul embeded chiar azi intr-o trimitere facuta de Piencushe catre Sf Teresa de Avila

2) De ce nu au mama si Margica voie sa mearga in altar - tot Imparatu’ a produs-o (dar am auzit-o si la Margica) dupa ce father l-a facut, la cere, un tur marinimos de altar, Duminica dupa slujba desi father este oareshcum nemultumit ca suntem cam sporadici si ca nu ducem copiii la Sunday School. Eu chiar ma steptam sa ii raspunda ca daca e curios sa mearga in altar n-are decat sa pofteasca la Sunday School si o sa ii duca cu scoala. Sunday school nu e o idee rea, dupa slujba cand noi stam la social hour cu cafea si prajituri, copiii sunt dusi in biserica sa studieze icoanele si la separeu ca sa poarte discutii libere despre valorile crestine. Numai ca atat Margica cat si Imparatu’ au listele lor de intrebari neferecate cu care nu voi sa iau nici un risc, nu vreau sa scap raspunsurile de sub control. Margica de pilda o tine cu de ce nu pot fi femeile preotese in biserica noastra, de ce ele pot fi monahii dar preoti nu. Asta mai de anul trecut. Si o lamuriseram cat de cat cu argumente din sfera tradionalului combatut de feminism ca mai multa imaginatie de atat nu am dar Margica s-a inversunat anul asta dupa vizita la Humor si Voronet unde a indignat-o faptul ca maicutzele care erau foarte tzontzo si destepte (monahia Elena la Voronet, doua doctorate !) si rabdatoare (la Humor i-a explicat una indelung cum visul ei cel mai mare este sa ajunga un fel de paharul lui Dumnezeu, ca venise vorba despre daca ea Margica a fost la St. Francisco sa vada moastele celui mai nou sfant, ca aia si-ar dori ea si chiar si maica stareta foarte tare. Si discutia intrand in tehnicalitati de genul ca dovada irefutabila de sfintenie este nealterarea corpului dupa moarte, ca asa cum un pahar in care a fost mir ramane vesnic mirosind a mir oricat l-ai spala asa si cu corpul unui sfant atins de divinitate, nu se mai strica. Si sigur intrebarea este cum sa faci sa te te umpli si tu ca un pahar cu mir, cum sa faci sa vina la tine duhul sfant, dintre toti cati sunt oferiti lui Dumnezeu asa prin manastiri ?! Sa spui asta unei fetite in treacat inseamna sa ai asta in continuu, fara discenamant, in partea frontala a creierului …Si parea sa spuna ca daca ar putea merge la St Francisco ar intelege nitic… Dar imaginea monahiilor stand ca niste paharutze pe geamul manastirii cu ochii in sus, sa vada daca vine duhul sfant sa le umple… nepretuita.
In fine si i s-a parut Margicii ca preotul voluminos care vine sa le tina slujbele la Voronet, nu se potrivea in poza unde l-a vazut ea in mijlocul maicutzelor. Ele delicate, cu fetele roz si luminoase, el maaare sub o barba foarte neagra…
Da’ si pe scurt nu vreau sa le ofere profesoara de la Sunday School ceva de genul ca femeile nu sunt pure ca se fac vinovate de pacatul "primordial" sau al nasterii sau ce ?! din moment ce dupa ce dau nastere trebuiesc citite la cap pe pragul bisericii si oricum nu au voie sa paseasca in biserica 40 zile dupa asa un pacat…
Hosh posh back to the question si trimiterea Biancai la Sfanta Teresa de Avila care graieste in « The interior Castle » raspuns Imparatului:
“The body is just the coarse setting of the diamond, it is but the exterior walls of the castle” diamantul este sufletul (sau Dumnezeu, uneori pare ca vorbeste de Dumnezeu cand zice “the diamond” si alte ori pare ca vorbeste despre suflet) pe urma trebuie sa ii explic ca ni L-a dat numai pentru cat suntem aici pe pamant, unde suntem cam cat a calculat Dumnezeu ca ar trebui sa ne ia sa invatam cum sa exploram Castelul si sa avansam dintr-un manssion intr-altul, ca pe urma nu ne mai trebuie decat sufletul. Dar aici pe pamant sufletul este incorporat si ce este jalnic este ca ne ocupam nebuneste si inutil de pastrat frumusetea corpului, a zidurilor exterioare care se vor prabusi oricum, dar de interiorul Castelului, de infrumusetarea sufletului, nu. Si zicand aceste trebuie sa cancelez la cosmetica saptamana viitoare. Ca sert a rien.

what a way, what a way.... to make through

2009-07-30T14:20:00.005-04:00

Noilor sfinti mucenici care sunteti : uniti-va randurile si ridica-ti-va capetele caci ati fost innobilati! Vorbesc cu voi cei care ca si mine iubiti cu patima oamenii atunci cand va indepartati de ei. De fapt care nu puteti sa iubiti oamenii decat atunci cand sunteti departe de ei. Sfantul Daniil Sihastrul ne-a innobilat caci innobilat sufletul lui fiind si ridicandu-se, ne-a ridicat si pe noi prin asemanare cu dansul. Si imi cer iertare daca este sa nu ii fiu pe plac ceea ce m-as mira pentru ca ii sunt suficient de departe.

Intors in sihastrie. In fiecare luni ma intorc intr-o posibila sihastrie, cu o emotie zburand drept spre sufletul meu, ca un stol de ratze viguroase catre oglinda unui lac, si patrunzandu-l cu piciorushe portocalii de care duc legata invizibila cuvertura a undelor vii si bucuroase de impreunarea efemera cu lacul (de n-as sti fizica mi s-ar putea ierta, dar proaspat asemanati fiind cu Sfantul trebuie sa ma iertati oricum, in pofida, de simplul drag al imaginii unei emotii cu piciorushe portocalii. Multumesc). Uneori emotia sihastriei imi inroseste urechile si intoteadeuna posbilitatea ei imi infrumuseteaza ziua.

Daniil Sihastrul a carui piatra de mormant am mangaiat indelung in Voronetzul desert de ora pranzului si-a mutat ascunzatoarea din calea oamenilor ca sa se poata ruga pentru ei ori de cate ori ei gasindu-l i s-au facut pietre de moara la glezne cu care in sus catre Sfantul Duh el nu se mai putea ridica. Asta inteleg. Dar sa refuzi cea mai inalta pozitie din biserica, sa vina Stefan cel Mare insusi sa te ia din scorbura sa zica vino ca te-am facut Mitropolitul Moldovei (si Stefan n-avea sa fie un boss incert, nerecunoscator, de dus ca o capusa in spatele genunchiului, n-avea sa fie nici un fel de boss, Stefan avea sa ii cada in genunchi si avea sa-l asculte si sa nu-i iasa din cuvant. Si el “Nu, merci” ! … ASTA este de neinteles si este ceea ce l-a facut si este cand el a devenit Neasemuit. Ca hermiti mai fusesera si aveau sa mai fie si asceti de curte la Curte mai fusesera (Pere Joseph sau François Leclerc du Tremblay pe langa Richelieu) si influenti si ascultati… dar asceti curtati de Curte in sihastrie si tentati si rezistand astfel, nu.

Si-ar fi putut si el sa se aranjeze cu sinele sau asa cum s-a aranjat Pere Joseph, ar fi putut si el sa se autoconvinga sa iasa din sihastrie pentru ca, ramanand oricum profund ascetic (precum Pere Joseph) prin acceptul pozitiei oficiale de sef al bisericii peste toata tara Moldovei, mai bine, mai cu spor l-ar sluji pe Dumnezeu, ar fi putut sa se convinga sa faca asta pentru Dumnezeu, inca in mod altruist, doar pentru ca sa Ii faca voia si impuna calea pe Pamant, nu pentru mai binele personal ci pentru gloria Domnului lui ceresc printre oameni…
Si cu toate astea, el, nu.

A acceptat cat de cat spre sfarsitul vietii si nimeni n-o sa stie daca a fost apropierea de sfarsit sau Voronetul cauza, sa se coboare din munte staret al Manastirii. Si spun cat de cat pentru ca nici atunci n-a rezistat departe de refugiul lui din munte. Nu s-a cuibarit in caldura vreunei chilii ci tot mai mult singur pe munte a trait pana cand s-a stins la 82 de ani, staret al manastirii Voronet.

Ma gandesc de-atunci zilnic la el, probabil chiar mai des si ii sunt recunoscatoare pentru a-mi fi legitimat contradictoria apucatura de a-mi iubi cu patima oamenii si in acelasi timp de a iubi sa fiu departe de ei…ca zicea si poetessa Enya azi in drum spre servici: you don't need a reason
...
every summer sun, every winter evening, every spring to come, every autumn leaving, you don’t need a reason, let it all go on and on…
what a day
what a day to take to
what a way
what a way
to make through
what a day
what a day to take to
a wild child

oh, cat despre ce s-a ales din stradaniile Eminentei Gri de a-l sluji pe Dumnezeu mai bine intrand in politica, tot Enya zice cel mai bine, morala dupa Enya, mare poeta, listen up Eminenta:
Who can say
where the road goes
where the day flows
- only time
And who can say
if your love grows
as your heart chose
-only time

Cestiune de basic survival

2009-07-20T12:25:00.005-04:00

De-o banalitateeee, dar post: Ce instinct bolnav poate sa-ti dicteze, atunci « cand simti ca te sufoci », sa « arunci totul in aer ». Este cestiune de basic survival. Deja ca ai probleme de respiratie, sa te dedai unui act care ar face atmosfera si mai irespirabila ? Cand arunci ceva in aer iese fum draga. Nu trebuie sa fii inginer trebuie doar sa gandesti. Are dreptate Rand, spre deosebire de animale si plante omul poate prin simpla abatere de la exercitiul gandirii, sa isi ignore suicidal propriul bine, intr-un fel care pare deliberat si este doar jalnica si repugnanata lipsa de gandire. Ceva de genul asta.

Pe urma o sa scriu despre vacanta, Voronet, Humor si Paris unde-as vrea sa mor si unde as vrea sa traiesc, cu home-workul->de lucrat asupra faptului ca locurile nu coincid.

3 La:

2009-07-16T20:09:00.011-04:00

La coada la ascensor la Tour Effel (tinandu-se foarte foarte bine pentru cei 120 de anisori omagiati in 14 iulie) o fetita maslinie de Provence uitandu-se la margica mea (timp de studiu cca 1.5h), catre maica’sa :
« Maman, qu’est qu’elle est belle cette fille ! » La care maica’sa pe nerasuflate si autoritar:
« toi aussi tu est très belle ma puce !! »
eh le pince cœur

Da’ in orice caz zic ca asa se prezerva din generatie in generatie aroganta natiei renumita pentru cea mai inalta si totodata neconditionata stima de sine. In timp ce eu in clasa a 4a intorcandu-ma de la scoala gata sa revars un torent, jignita si amarata si furioasa ca pe mine comandant de detasament, soarele si ingerul combinat cu zana mamamii mele ma pusese invatatoarea in banca cu tiganul Codarla, si dand de insasi mama care imi ofera intrebarea ajutatoare « si care e problema ? » si eu avansand nitic contrariata deja ca voyons, este urat si mirositor si negru, numai ca sa imi vad inchis cazul cu intrebarea incuietoare (si cred ca de fapt nu intrebarea ci aerul de o incredulitate greu de redat in cuvinte a fost incuietor) « te-oi fi crezand vre-o frumoasa ?! ». Ca sa inteleg atunci si pe loc ca meritul vre-unui respect deosebit, incepe imediat dupa ce treci de considerentele de ordin nascut… Ma intreb de catva timp deja :
La ce bun mi-o fi fost asta ?

Ok, mi-a ajutat sa imi iau o jeune fille au pair noire dar noire de in poza de pe dosarul de aplicatie, scoasa la imprimanta, nu se vedea decat un dublu sir de dinti mari si foarte albi, neagra, musulmana practicanta, cantareata de jazz si scriitoare foarte opinionata, mi-a ajutat sa stau sa ii lucrez pana la 3 dimineata, inainte de marele ei recital in New Orleans, rochia de tafta neagra pe fundul pe care zicea ea ca laisse tomber, y a rien a faire, forma este astfel incat poti sa imi asezi un pahar plin ochi cu apa pe fund si eu ti-l duc de-aici zece metri mai incolo fara sa-l vars ! Cam la atat.
In rest mi-a ajutat sa ma acopar de ridicol probabil, in Franta apelandu-mi profesorii cu Monsieur le professeur, atunci cand colegii francezi ii chemau cu m’siu Machin sau chiar Pierre daca erau sub 40 de ani si nedandu-mi seama ca ma ironizau gros raspunzand cu oui Mademoiselle l’etudiante decat dupa cateva luni….

Long story short, eu nu o sa fac, nu o sa fac asa. Eu o sa ii invat pe Margica si Imparatul ca ei sunt neasemuiti. Si chiar si ca pe potriva trebuie sa fie intreaga lor soarta si ca daca or s-o vada ca nu prea este va inseamna ca nu aceea este a lor si ca vor trebui isi gaseasca o alta. Ca vor trebui sa si-o caute, ca s-au ratacit de adevarata. Numai ca nu sunt sigura intotdeauna:
la ce bun le-ar fi asta?

Farafastacizme

2009-07-01T08:57:00.008-04:00

Din sirul scrisorilor deschise catre Pie_the_brightest&awestruck (elle est bien ta Zaza, comme le vieux Orient Express, vapeurs exotiques, promesses sur mesure, inférant une patience assoupie dans l’attente (toute vague) d’une prochaine destination, a laquelle, une fois qu’on y est… j’ai du mal a trouver l’intérêt d’interrompre mes rêves… j’ouvre’ a moitié un œil paresseux pour me rendre compte que je lui préfère mes rêveries… tu t’endors pas toi dans son "Orient express" ? Mais douce douce douce ta Zazzine).
Da’ sa nu ma spui ! Adica parca are mai mult talent decat idei…

Nu mai zic nimic ma dultze, ca de cate ori zic imi dau seama ca sunt usor penibila, which I’m fine with si si destinatara blogului o sa fie fine with cand o sa-i vie vremea da’ contemporanii nu au nici o vina. (Desi pardon Oceania pe care am luat-o drept pretext e singura parte penibila a postului, adica faptul ca mi-a trebuit un pretext, ca in rest “behavioral genetics” este du serieux cum ar zice Zaza’ta).

Farafastacit de atentie am dat prin toate sertarele, cate o fitzuicutza in fiecare da’ nimic de dus la legat. Pe fitzuicutze gasim ca inca ne lipsesc o douajdemii de dollars (pe an) ca sa mutam Margica de la scoala publica la Moravian College (ahh Moravian College nu ca au cladiri de la 1890 spus de parca ziceau 1300 cel mult, de parca ziceau de dinainte de Hristos, je at’assure, dar ca isi duc studentii la sushi bar o data pe saptamana!! Eram o data la un resto japonez si debarca un autobuzash ochi cu copii de 7 ani si trei profesoare, unii mai zen ca altii nici treaba n’aveau cu s(sh)taiful locului. In general profesoarele aventurate cu copii in afara proprietatilor scolii dau impresia paznicilor unui cufar fara capac plin cu serpi veninosi. Nu astea de la Moravian. Iar copiii nici excitati, nici blazati. Surreal ! Si ma duc eu inca sub impresie acasa si o gasesc pe Margica fatzaindu-se cu un tzilindru verde sclipitor pe cap, de la parada de St Patrick’s zic ei ati fost toti imbracati in verde ? Zice daaa, Hannah a venit si cu chiloti verzi, zic cat prost gust sa vorbesti despre chilotii tai ! Zice nu ca n-a vorbit ni i-a aratat. Zic cum ti-a aratat ? unde ti i-a aratat ? Zice nu mi i-a aratat mie, ni i-a aratat tuturor, in autobuz ! Si de atunci nu numai ca Margica este atat dropped off cat si picked up de la scoala (si Dumnezeu stie cum conducea au-paira la vremea respectiva, mi-o aducea instructorul acasa in fiecare zi, rosu transpirat si clatinand din cap "inca nu cu copiii, inca nu, adica eu daca ar fi ai mei, nu") dar ca este sortita Moravian Collegeului. Ceea ce este o amenintare pt bugetul familei (20k/an incepand de 9 ani e cam devreme) nu pt ea, nu’sh de ce zic asa. Si mai sunt si alti factori. De exemplu dintre toti copiii care merg la acelasi studio de vioara, cred ca a mea e singura care merge la public school. In rest ori home schooled ori private schools…. Si uite ca se apropie clipa si eu in loc sa pui banutzii la saltelussa …. Plec in Evropa. De la un cap la altu’. Iar copiii nostri nu au nostalgia hotelurilor de doua stele din vremea studentiei lor… Hai ca mi-am terminatg de intors buzunarele pe dos.

In alt sertar am o notita despre Guvernatorul de South Carolina care este « un de trop » trebuie sa inteleg de ce Republicanii au probleme de cul si democratii probleme de taxe !
Fiecare s-a tras sub stindardul sub care ii sunt infierate problemele personale, sub partidul care revendica in capul listei de valori tocmai ce le lipseste lor?!! Dar povestea e nostima tare, cum l-a trimis pe el nevatsa, (el prospat prins cu scrisoarea catre amanta in buzunar) trimis la specialist, cu tot cu amanta ca sa ii ajute sa se desparta cum se cuvine, sa taie ala cu bisturiul in ei, sa nu mai ramaie nici urma. A zburat amanta coonvocata tocmai din Argentina in NY ca sa mearga la "counselor" si au stat de vorba cateva ceasuri si de cum i-a lasat ala, ei direct in pat!!
Dupa counseling el anuntandu-si stafful ca se duce sa hike pe Appalachian trail (din North Carolina pana in Pennsylvania, cateva saptamani de mers bune) dupa care tzusti la aeroport direct in Argentina s-a oprit si-a plans in bratele amantei o saptamana. Da' nevasta'sa a avut o banuiala de unde este el defpat si a trimis presa sa-l astepte la intoarcere la aeroport, de i-au pus microfoanele in gura de cum a scos capul din carlinga... hi hi

Pe o alta notitza este sa-l inteleg pe Tod care s-a hotarat sa "move on with his life" si trebuie sa sed sa inteleg de ce asta imi intoarce stomacul pe dos.

Da’ pe cand ma’ntorc daca nu te gasesc maritata deja.

I-am scris dar ea n-o sa stie

2009-06-16T15:09:00.007-04:00

Teorie cu care puteti da de pamant cat ce vreti, numa’ n-o luati personal. As putea fi de accord cu Oceania_dupa_patrupezi daca as putea reformula idea ei astfel incat sa reiasa ca ea crede ca sunt din ce in ce mai putini cei care au curiozitatea, interesul si indrazneala sa se lanseze intr-un mariaj. Se imputineaza cei care vor sa raspunda "provocarii". Cu asta as putea fi de accord. Sunt din ce in ce mai putini dar nu pentru ca au aparut Concurenta si Alternativele care spre doesebire de idea de mariaj "tin pasul cu vremurile", nu pentru ca individul modern prefera sa isi investeasca energia intr-un alt fel de challenge ci pentru ca in general sunt din ce in ce mai putini cei pe care ii tenteaza sa raspunda unei provocari fara spectatori. Conform legilor evolutiei speciei, gena aventurierilor dispare (aventurieri in sensul de indivizi carora le place sa ia riscuri). Ca orice gena care nu mai este necesara gena care favoriza inclinatia spre risc, placerea de a lua riscuri, dispare. Specia umana nu mai trebuie scoasa la vreun liman, umanitatea a ajuns in ape linistite (inotam intr-o mare de vaccinuri, ce imagine!), este destula hrana, destul confort (relativ vorbind), indivizii predispusi spre risc sunt acum dimpotriva, un pericol pt societatea umana…

Si ca sa scurtam dizertatia (este foarte distractiv si nici un pic arogant sa scrii larg despre umanitate, merci Oceania pt ocazie) Eu cred ca a te casatori si a te casatori durabil, a sti sa cresti un mariaj cum ar veni, foarte similar cu a creste un copil dealtfel (Love was once a little boy, DH Lawrence anybody?), sta in domeniul geneticii. Deja talentul de ati alege partenerul de viata mi se pare o dovada de cat de bine inzestrat genetic esti pentru “supravietuire”. De asta intrucatva femeile batute imi fac impresia unor oameni loviti nu de soarta, nu miseleste, ci lovite planificat, de pe dinlauntru, genetic. Pe urma talentul, curiozitatea, inteligenta (afectiva cel putin) si rabdarea necesare “jobului”, ca si oricarui alt job, in cea mai mare proportie, sunt si ele, dupa mine, conform inzestrarii genetice. Educatia vine in completare. Unii oameni au talent la asta si nu sunt putini de loc, altii nu. Asa cum unii (inzestrati cu puternice instincte parentale) isi fac un hobby din cresterea copiilor in timp ce pe altii ii plictiseste de moarte (oare Oceania a vazut Revolutionary Road ?).... Adica perpetuarea speciei cum zice Fish justifica multe. O mare dragoste de exemplu. Si precum spun si cred ca suntem toti de accord, exista ingineri buni si ingineri talentati, exista ziaristi buni si ziaristi talentati, dansatori buni si dansatori talentati, muziceni buni si muzicieni talentati. Nu sunt neaparat usor de deosebit, dar sunt deosebiti, nu e nici un dubiu despre asta.

De la categoria sfaturi nesolicitate as pune:

Mai bine sa ramanem de un singur fel, Oceania: “a wordsmith”, lucrator cu vorba. Sau sa fim de mai multe feluri dar feluri amiabile, feluri care sa nu se stranga de gat unul pe altul. Ramai cu vorba pe care se vede ca o stapanesti si lasa numerele pentru numbersmith. A declara ca 99% din mariajele care rezista sunt lamentabile, descalifica tot restul. Nu vrei ca cititorii sa ia numarul asta farfelu drept proportiile gandirii tale…

Oi fi in mijlocul ochiului

2009-06-12T15:41:00.000-04:00

Despre Furtuna cum ii zice Andu si despre viata cum intreaba Piencushe...

Ca in mijlocul ochiului ciclonului, la mine e relativ liniste. Nu am concediat nici pe profesorul de vioara, nici pe cel de karate, nici pe cea de dans, nici cosmeticiana, nici coafeza, care nu par sa-si fi pierdut nici un client din motive de Criza (iar tamplarii si zugravii tocmiti la inceputul lunii au venit la sfarsitul ei ceea ce este oarecum neobisnuit, d’antan o echipa buna trebuia contractata cu doua trei luni inainte). Si-au mai pierdut cu totii din clienti, dar fiecare insista ca doar « ca de obicei ». Sigur este mijlocul lui Iunie si inca sunt locuri disponibile pt o tabara de « drama » (500 de dollars/saptamana) care in alti ani afisa « full » din februarie, in Cape May sunt inca locuri de cazare disponibile in Iulie iar clientele salonului Richard Kroll se dorlotzesc ceva mai rar incat RK a trebuit sa inventeze un plan, mutual avantajos ca incurajeze onorata clientela sa binevoiasca sa-si dea obolul o data la 4 saptamani nu la 6 cum se lasasera sa alunece (radacini nevopsite ca efectele inestetice ale Crizei ; Pie, asta i-ar place prietenei tale DoinaS).

Dar insistenta cu care fiecare te linisteste ca nu este neaparat mai rau «ca de obicei » este dovada unei increderi care infirma acuzele mele englezesti de mai jos cum ca renuntam la speranta prea usor. Uite ca profesionistii independenti nu numai ca nu renunta dar ca sunt capabili de aproximativ acelasi rationament ca si editorialistii de la The Economist !!(care isi dadeau ochii peste cap mai acum o saptamana la confuzia perpetuata de mai bine de jumatate de an : Finantele sunt in criza, nu capitalismul ! Este o criza finaciara, nu o criza a Capitalismului oameni buni !
Capitalismul, ca orice concept, e bine merci, Incetati cu uite cum s-a dus de rapa capitalismul si care mai de care cu bratele dezgolite incrucisate pe pieptul bombat a om care a terminat o treaba unde a trebuit sa se vare pana la coate: « si de cand v-am spus EU ca nu poate sa tina » radiind prin toti porii! In America este un « natural turn around » in joburi si bussinessuri, in fiecare an 15% din joburi si din bussinessuri dispar dintr-un loc si evident reapar in alta parte, identice sau sub alta forma. In marile corporatii politica celor « 5% de la fund» hulita ca metoda de motivare prin frica (indifferent de cat de infloritor este bussinessul, dupa evaluarea anuala care ne imparte in outstandingi, high achievers si needs improvmentzshi, « bottom 5% perfomers » sunt eliminati, sunt inlocuiti defapt. Ca noii veniti pot fi la randul lor 5 la suta de la fundul altcuiva nu mai conteaza, au un élan nou, sunt « patiti », pt o vreme cel putin, sunt ceva mai motivati). Sigur procentul de joburi taiate si mai ales neinlocuite anul asta a fost mult mai mare in marile corporatii, dar in bussinessurile mici, ca si in Romania dealtfel, se inchide gogoseria si se deschide un coafor care se inchide si se deschide un magazin care se inchide ca sa se deschia o pizzerie si Lenny lucreaza cu pauze de cateva saptamani sau poate luni, pt fiecare din noii patroni.

Nu e moarta, nu e nici macar lipsita de vlaga, nu zace, nu are cancer, are pandalii economia americana. Pandalii induse de fitilele socialiste varate prin toate crapaturile.
Cum ca toti trebuie sa mergem in vacante de 20 de mii de dollars pe an ca avem sau ca nu avem bani, ca toti trebuie sa avem case supradimensionate si asa mai departe, toti meritam asta, sa nu avem nici un dubiu ! Si in sprijinul ideii in fata careia nu trebuie sa fim timizi uite s-au inventat creditele. Luati credite si bucurati-va, aici e America tara tuturor posibilitatilor, faptul ca ai 3 joburi din care faci 30,000/ani nu inseamna catusi de putin ca nu poti sa oferi familei tale o vacanta de 6,000 de dolari la Disney World, o croaziera cu familia extinsa (soacra, cumnati). C’mon don’t be shy, have at it ! Nimic nu este rezervat celor 5% cu venituri de peste 200k etc.

Da’ Peincushe m-am bucurat foarte tare sa aud ca exista un fel (fie el si PortocalMecanic) in care SUA te tenteaza uneori. Probabil numai California socialista ti-ar surade. Pacat ca da faliment incercand sa acopere social si orwellian pe toti cetatenii nealiniati mental la standardele intelighetziei liberale (a se citi socialiste) pavandu-le calea (…) cu bune intentii. Si-am terminat de intzepat,

Arghezi wrap up

2009-06-10T11:47:00.006-04:00

Ai dreptate, n-am terminat povestea. Discutia cu mama (care nu mi-a contrazis Concluzia, poate ca nici n-a auzit-o…) m-a lasat cu o intrebare pe care inca mi-o pun ori de cate ori merg la vreo slujba: o fi avand preotul “un moment din ala?” Mama mi-a explicat ca Arghezi a fost calugar si ca Psalmul respectiv este despre indoielile lui… si ca orice calugar si chiar preot trece prin momente in care se indoieste de puterea credintei lui …
si cu asta am impaturit postul de ieri
-------------------

Cand imi cade o musca’n ciorba
Arunc ciorba fara vorba! Zice unul
Eu, zice altul, am alt soi de mestesug
Eu scot musca si o sug,
Si-o arunc pe ea, nu ciorba
Asta findca vine vorba

Dar Bianca zice bine ca Arghezi n-a iertat nici un gand, le-a facut poem si pe cele mai bicisnice, pe toate!
dar asta dincolo de je m’en fishismul caracteristic (n-a tinut niciodata sa placa, sa faca frumos, cat de rar este asta ? cand ma gadesc la tentativa eminului de a inhiba pe toti si pe veci cu "e usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune" ...) are merite
musca asta deglamourizeaza, democratizeaza scrisul poeziei, te face sa te gandesti ca chiar daca n-ai nimic major de spus, chiar daca n-ai nici o neliniste existentiala, nici o urma de tristete, nici nimic,
Poti totusi sa te dedai
Adica iti da incredere in tine cumva si cat de rar este asta ?
unui copil de zece ani ii pica sigur foarte bine

Eu in fiecare toamna de la Dumnezeu, traversand podul vreunei vai caleidoscopice mi-o recit in extaz pe-aia cu niciodata toamna nu fu mai frumoasa sufletului noastru bucuros de moarte si pana acolo ajung, pana la bucuros de moarte, imi ingheata extazul brusc si redevenind decenta
imi zic mama masii de geniu

Regasit Bianca

2009-06-09T14:57:00.011-04:00

Piencushe mi-a adus aminte de o discutie cu mama, in lungul drum pana la scoala, sa fi fost de fo 10 anishori daca frate’meu studia Arghezi si Bacovia. Inainte sa plecam noi doua de acasa, ii citise frate'meu cu voce tare comentariul scris pt Psalm. Eu n-am prins lectura dar am prins brusc'agitatia mamei care se dadea de ceasul mortii ca NU ca nu e bun comentariul ca e genial dar ca poezia e cu bucluc, alta chiar n-a gasit ? Alta fara Dumnezeu si Ingeri ? Si se frasuia ca ar fi mai bine sa zica el ca a uitat sa-si faca tema etc. Tocmai ce reusisera parintii sa calmeze spiritele incinse de refuzul tatei de a-l lasa pe frate sa mearga peste vara la canal, unde toata suflarea masculina a promotiei era promisa (si unde dupa mai multe runde de discutii si amenintari cu sanctiuni pe linie profesionala, parintii au sfarsit prin a-l lasa). Nereusind sa fac nici o conexie, adica de furie ca nu inteleg nimic (legatura dintre ingeri si canal ? inconsistenta din « e genial dar mai bine zici ca nu ti-ai facut tema » ?!) m-am repezit la carte si am citit Psalm de cateva ori, fiecare strofa de cateva ori, de fiecare data preplexitatea crescand pana cand « am inteles » :
ca era despre sinucidere
ca « te slujesc dar Doamne pana cand» era pe post de cat ma mai lasi Doamne pe Pamant iar «cate un pui de inger » pe post de « semnul departarii » inseamna ca tanjea dupa departarea respectiva care era Imparatia lui Dumnezeu, nemijlocit, iar el tanjea la departare adica tanjea sa fie luat la Dansul. Si concluzia concluziei a fost ca cel mai periculos lucru pentru care te poate lua si la securitate este sa vorbesti despree, despreeee ... sinucidere !! Adica Psalm era despre sinucidere (imi trebuie un smiley caruia ii ies ochii din cap). Episodul este documentat in giurnalul personal.
Mie mi se pare foarte nostim sa dai in gropi atat de tare dar mama s-a pogorat si mai tare in ganduri auzindu-ma. Nu stiu defapt, poate ca auzind ce prostii spun si-a intors gandurile inapoi catre frate’meu dar mie mi s-a parut ca e trista din cauza mea si am luat tacerea ei drept... confirmare! Incontestabila validare a concluziei…
Probabil atunci a fost cand mama si-a dat seama ca nu sunt precoce.

Psalm

"Tare sunt singur Doamne si piezis
Copac pribeag uitat in campie
Cu fruct amar si cu frunzis tepos
Si aspru in indarjire vie
...
Nalt candelabru straja de hotare
Stelele vin si se aprind pe rand
In ramurile intinse pe altare
Si te slujesc, dar, Doamne pana cand?"
...

Really?

2008-10-17T10:46:00.002-04:00

Saturday Night Live on Thursday. Pana la alegeri.

Aseara Rev Jackson vorbind depsre efectul bradley. (citez din memorie)

"Bradley effect is a reality that is both unavoidable an uncriticable (...) a phenomenon that we all hope will not become an obamanon"

A survey conducted by cnn yahoo revealed that when asked if they are ready to elect an african american
87% of the electors said yes
But when asked the follow up question :
Really?
the percentage droped to 30% ...
suspiciunea din "really?" nepretuita!

McCain contra Obama runda a 3a

2008-10-16T16:50:00.010-04:00

... sau despre Pasiune

Obama versus McCain, runda a 3a si eu inca nu m-am lamurit. Defapt m-am lamurit dupa fiecare runda numai ca fiecare element adus in lumina mi s-a parut mai putin pretios decat atunci cand licarea in adancuri. Mintea ca o mina de antracit. Straluciri de diamante ne-extrase, blocushtetze care scoase la lumina se dovedesc a fi doar carbune lucios iara nu epurat diamant. Ziceam nu-i nimic, din carbune scoate oricine un diamant daca pune destula presiune si daca il infierbanta destul. HPHT, high pressure high temperature si carbunele devine diamant, da’ vorba lui Marx, daca am reusi cu mijloace ieftine sa transformam carbunii in diamante, valoarea diamantelor ar scadea sub cea a unei caramizi! Ceea ce se pare ca nu este dezirabil. N-am citit mai departe, nu stiu de ce dar da el de inteles ca nu este dezirabil.
Sa ridic temperatura unei idei ma pricep sa pun presiune destula, nu… asa ca iaca-ta carbunii !

Ob vs Mc - Amandoi sunt de tara asta : unul pasionat celalalt detasat. La McCain simti pasiunea imuabila ca un perete fara usi, cu ferestre inchise ermetic, prin care vezi peisajul in care sade el, perspectiva la care access… Toti « marii » oameni politici si de arme sau doar de arme care i-au populat copilaria, prietenii de tagma lui Kissinger si Reagan din anii lui politici, simti ca a crescut imbaiat in discutii despre trecutul si viitorul tarii asteia. Cu ochii lui rotunzi de bebelush batran e foarte usor sa ti-l inchipui ascultand dintr-un tarc discutiile dintre tat’su si bunicu’su, « admirals » tous les deux…. Si oare ce discutii purta mama lui Obama cu bunica lui materna ? "Din dupa" cum vorbeste el acum, ca cineva care stie foarte bine pentru ca a invatat foarte bine poti sa te gandesti ca au discutat despre importanta educatiei…
La Obama se simte un fel de detasare. Nu ca ar fi ceva rau. Este bine, ma gandesc in toate celalalte ipostaze in afara celei de candidat le presedentia unei tari, sa ai « perspectiva » sa fii detasat de lucruri si oameni. Isi iubeste tara, n-am nici un dubiu, dar are un fel de detasare care pare bizara mi-am spus dupa prima runda. O detasare care m-a facut vulnerabila la a-l gasi nitic arogant, fie si numai pentru ca detasarea si aroganta sunt din aceasi constelatie. Dar, adevarul e ca mi-a dat concret apa la moara : comentand despre more troops or not in Afghanistan zice daaa deci as trimite doua trei brigazi, asa from the top of his head « So I would send two to three additional brigades to Afghanistan.” Mi-a amintit brusc de Chavez la emisiunea Alo Presidente ?. Chavez vrand sa fi cel mai popular si mai accesibil president tine rubrica saptamanala la televizor cu telespectatorii in direct intrebandu-i. Face un fel de raport saptamanal. Alo Presidente Duminica dimineata la ora 11. Si intr-una din emisiuni infierbantandu-se pune mana pe telefon si-l suna, in direct, pe ministrul apararii si-i da ordin in direct, sa mai trimita doua divizii la granitza cu Columbia ca prea calca fortele paramilitare Columbiene sau neparamilitare, « irregulars » cineva acolo calcase un post militar venezuelean….
Nu fiindca zice McCain ca Obama iaca nu stie care este diferenta dintre strategie si tactica I'm afraid Senator Obama doesn't understand the difference between a tactic and a strategy, nu de asta mi s-a parut comic efectul celor doua brigazi, nu de asta, pentru ca Obama oparit a raspuns “…and I absolutely understand the difference between tactics and strategy”

mi s-a parut cam penibil pentru ca nu arunci numere asa la orice cotitura, chiar daca ti se cere o parere personala, poti sa ramai in “sunt de parere ferma ca trebuiesc trimise trupe in Afganistan dar o sa ma consult cu specialistii ca sa vedem exact cati oameni ar fi optim sa trimitem” parerea ca trebuie sa te sfatuiesti cu specialistii este o parere personala, nu l-ar fi descalificat cu nimic, este chiar « foarte personala » in masura in care "toata lumea" nu o are, drept dovada mai ales el !… in fine de parca eram la masa de poker : doua brigazi si de la Obama!

"MCCAIN: Admiral Mullen suggests that Senator Obama's plan is dangerous for America.
OBAMA: That's not the case.
MCCAIN: That's what ...
OBAMA: What he said was a precipitous...
MCCAIN: That's what Admiral Mullen said. "

Una peste alta din punctul de vedere al politicii externe, mi se pare oarescum "hazardoasa" detasarea pe care Obama o are. Un American care a crescut inconjurat de generali si oameni politici este una si un American care a crescut cu o mama prospectand losely diverse orizonturi out of sheer blues, este altceva. Si de indata ce zic asta ma detest, ma detest cu o pasiune....

Pe urma vine dezbaterea numarul doi, din care nu-mi amintesc strict nimic pentru ca a fost inlocuita in capul meu de dezbaterea vicepresedintilor unde nici acolo nu m-am lamurit si a ma auzi discutand poti sa crezi ca sunt pt McCain – Palin …
Ok detalii de nelamuriri la care lucrez : Palin sigur nu este o docta, mi se pare insa ca intregul capital de ridicol generat de candidatura ei este de partea celor care descopera acum ca o mama de 5 copii si numai 44 de anisori nu a avut timp nici sa asimileze, nici sa joace vre-un rol in istoria vremurilor ei : n-a calatorit, n-a intalnit nici un om politic « international », probabil ca n-a reusit nici sa urmareasca macar, n-a reusit decat sa creasca 5 copii si sa lucreze full time… Cat de ridicol este asta ?!
Sigur spun raii, n-ar gasi nimeni nimic ridicol in chestia asta, in faptul ca nepriceperea ei este o consecinta naturala a faptului ca are doar 44 de ani din care 20 a fost ocupata cu crescutul copiilor, si nu ca orice mama ci ca o hockey mom plus desigur un full time job, nu s-ar fi mirat nimeni cata vreme nu se amesteca unde nu ii fierbe cratita si atunci te intrebi de cand si de ce a ajuns democratia sa cultive sfere « inalte » unde este the « dintre noi pentru noi ». Presa liberala care o face praf si pulbere cultiva un dublu standard pentru care nimeni n-o chestioneaza (pe "presa"!). Presa liberala ridiculizeaza, fara sa stie pun pariu, postura violonistului in show mode, the proud chin si snubby nose in politicienii republicani dar in acelasi timp intorc ei insisi (liberalii din presa, "les bobos") un nas snob caruia-i miroase rau cand dau de o hockey mom postuland la vicepresedentie ! Si uite nu pe vorbe : Jon Stewart in the Daily Show, intervievandu-l pe Evo Morales, in raptures in fata lui Evo Morales, ii zice : Evo Morales povestea ta este extraordinara, remarcabila ! Spune-ne cum a fost posibil ca un fermier sarac, fara liceu, sa ajunga presedinte de tara. Zice Evo Morales, eu inteleg ca avem cu totii drepturi si nu doar un "profesional intelectual" poate fi presedinte, oameni cu alta experienta de viata pot fi presedinti. Zice Jon Stewart « In Bolivia ! Ca aici la noi mai e de lucru pe partea asta… » si toti liberalii din audienta morti de ras…

Si pe urma ma mai gandesc la societatea utopica descrisa in Insula lui Huxley, toti membrii societatii lucrand pe rand toate in toate locurile unde era de munca, pe rand cu totii erau profesori, cercetatori, maturatori.... in cea mai fericita societate din lume, in care evident randamentul, productia, eficienta, nu aveau "cota". O societate in care nu toata lumea trebuia sa faca numai ce stie cel mai bine...

Sarah Palin intr-o societate utopica... ehei!

In fine dezbaterea numarul trei din care imi amintesc ca nu stiu de ce, reculul lui Obama mi s-a parut mai putin plictisitor decat pasiunea lui McCain, ceva scanteietor in ochii lui m-a facut sa zic ca este ok sa-mi creasca taxele (ochii lui sau situatia stocurilor ? vre-un gand zburatacit de genul "decat sa-i pierd in crash financiar mai bine ii dau guvernului "!).

Mi-a placut foarte tare si ideea ca reforma in invatamant nu este numai treaba statului ci este mai ales a familiei, suntem tara in care se cheltuie cel mai mult pe cap de copil educat si totusi dupa standardele internationale nu suntem fruntasi la nici una din disciplinele academice…
Ceea ce ma intreb de ce ar trebui sa fim, ce relevanta are, cata vreme America atrage cercetatori din alte tari, cate vreme premiile Nobel pentru fizica si chimie si medicina sunt inca majoritar castigate de americani, cata vreme America este... cum este, de ce sa ne plangem ? Vorba gingasei au-paire fata de doctori neuropsihiatri in Kiev, tat'su cu renume, cu articole, cu scoala personala, maritandu-se cu Bob, crescut in trailer, cu un friend from low places si ponderand ideea ca Bob ar trebui trimis la scoala ca sa "isi termine studiile" dar hotarand pana la urma ca lui Bob nu-i lipseste nimic, este un om cu mult mai fericit decat tatal ei si decat orice alt ukrainean de-al ei, asa seara de seara mergand la biliard cum este el.

Da’ in fine mi-a placut comentariul lui Obama ca cel mai bine ar fi sa mai inchida parintii nitzic televizorul si sa mai stea pe langa copii la facut lectii si instilat valoarea …. Ceva in genul asta…

Octombrie 06 si Tariceanu nu este mioritic

2008-10-08T12:13:00.032-04:00

The Times Square news ticker flashes information about the Dow

dropping below 10,000 Monday, Oct. 6, 2008 in New York.

(AP Photo/Mark Lennihan)

O noua zi fara precedent! In istoria Dow Jones din ultimii 4 ani. Toate zilele avand precedent in general si orice situatie avand precedent in(tr-un) general (mai restrans), pentru ca sa-ti poti avansa o zi la gradul de "fara precedent" trebuie sa fi bun la gasit combinatii de criterii. Meseria de criteriolog.
Am s-o indemn pe Margica sa intre in meseria de criteriolog. S-o inventeze eventual. Parintele criteriologiei moderne: Natalie G.

Zic in orice caz ca actuala criza mondiala l-a innobilat pe ciobanul mioritic. L-a pus intr-un drept care indelung refuzandu-i-se l-a expus abuzurilor inerente vremurilor moderne actuale, care au in comun cu vremurile moderne d’antan cel putin o caracteristica si anume aneantizarea respectului fata de valorile mostenite. Criza economica financiara de azi l-a repus in drept. Pentru ca de ce ar fi lorzii scufundandu-se pe Titanic, in paltoane (nu in veste de salvare!) cu un pahar de scotch in mana, lorzi iara ciobanul mioritic asteptandu-si moartea fara sa se impacienteze, cioban. Ciobanul mioritic este la fel de lord ca oricare dintre lorzii de pe Titanic.
Iar americanii care stau si contempla starea lucrurilor fara sa dea buzna sa-si transfere banii de la banca in cutia de pantofi sunt complet mioritici.

precum si toate bancile care acorda credite "as we speak" ca si cum nimic n-ar fi, precum si toate magazinele si hotelurile si businessurile care continua sa ccepte carti de credit ca mijloc de plata in loc puna afishe cu cash only! Toti niste mioritici. Ca si Dalai Lama (el dupa alte criterii evident).

De asta zic, lema : ca exista un criteriu dupa care oricine este pana la urma mioritic. Sau lord, ca tocmai am demonstrat ca este acelasi lucru. In afara de Tariceanu

Tariceanu nu este mioritic pentru ca el si-a transferat banii cu o promptitudine care nu lasa loc.

Nu este mioritic precum americanul "de rand", nu este mioritic nici ca lorzii de pe Titanic. Dar nu este nici corupt. Corupt ca observatorii federali care au maipulat adevarul, care au stiut cum sta situatia cu Lehman Bro. de exemplu dar s-au purtat ca si cum nimic n-ar fi fost, corupt ca observatorul federal care a aliniat indicele Lehman Bro. cu interesul economic national, El nu este.

Tariceanu este deci neasemuit.

Teoria multumirii la servici si un fel de majestate, un fel de vraci...

2008-07-17T17:26:00.013-04:00

M-am intors din vacanta in dulce Romania, vorba Biancai cu mierea, cu sinapsele unse de dulce dulce limba ei, atat de profunda starea de bine fiind incat, contopita deja cu sinele, incat secat si ultimul strop de detasare fiind, nu mai am cum s-o povestesc.

Ma intorc astfel la un subiect despre care am inca detasare: teoria multumirii la servici.
In completarea cartii lui Dalai Lama “The art of happiness at work” care este despre cum sa accepti si asimilezi ce vine in calea ta statatoare (si-acum imi dau seama ce mioritic Dalai Lama asta), croiesc aici teoria despre cum sa te bucuri de trecere iara nu de stare, de alcatuirea drumului, a peisajului si perspectivei... Pe urma am sa numar de cate ori am folosit cuvantul perspectiva in ultimele postari, pentru ca imi dau seama ca zambesc si ma luminez cand spun perspectiva ca la vederea unui lucru drag-in-secret. Sunt innamorata de notiunea de perspectiva... daca am pomenit-o si in discutia cu cel mai semnificativ si mai influent director cu care lucrez, vrand sa il pregatesc sa accepte ca bunavointa in a explora terenul minat dintre noi nu garanteaza descoperirea unui “common ground”, din cauza perspectivei care evident nu este intersanjabila, ca singurul lucru la care ne putem astepta sa fim de acord este acela ca punctele noastre de vedere nu vor coincide niciodata, m-am lansat intr-o ditiramba despre perspectiva, despre cum as vrea sa i-o pot inmana ca pe un obiect.... imagine de reminiscenta mioritica fara indoiala inspirata de frumoasa expresie “sa imbratisezi punctul cuiva de vedere”. De fapt in engleza se vorbeste despre aliniere nu despre imbratisare, dar nici vorba de aliniere, oricat te-ai strange unul intr-altul ca sa privesti din acelasi loc in acelasi moment, singurul lucru comun perspectivelor a doua fiinte distincte ramanand unicitatea. Perspectiva este un fel de trofeu, un fel de majestate, un fel de vraci... dupa care abia am pornit cu barca pe incetosatele ape ale politicii interdepartamentale si unde eu vedem bulbuci din nari de crocodil el vedea brotaci ... fara leac.

Dar teoria multumirii la servici ! Teoria multumirii la servici are o baza duala impletind reguli de management al dujmanului invatate din doua surse extreme: al doilea razboi mondial si salbaticia. Cel de al doilea razboi mondial ca forma de organizare extrema pana la absurditate si “salbaticia” ca ceva care scapa cu desavarsire organizarii “de tip uman” (nu-mi vine s-o flatez cu atributul rationala). Imi place ca inspre sfarsitul unui razboi, adica dupa ce se aplica organizarea extrema, lumea organizata dupa principii rationale si cea organizata dupa instinct devin esentialemente similare prin Supravietuire ca aproape exclusiva motivatie a actiunilor si prin Instincte ca cea mai folositoare posesie, supravietuitorii sunt cei privilegiati de aptitudini instinctive. Speculatie: Limita superioara a organizarii (superioara nu in sensul de mai buna decat alte grade de organizare ci in sensul de extrema) extrema dreapta a organizarii rationale este in irational, precum ii este limita inferioara. Un interval a carui margine superioara este egala cu cea inferioara este un interval vid. Vid de sens, plin de evenimente sau de sentimente lipsite de sens. Demonstrat matematic.

Ideea este ca pentru ca sa ai fun la servici trebuie sa fii cuceritor si belicos, ca sa nu ajungi sa faci ce ti se spune, ceva ce figureaza deja intr-un excell spread sheet, ca sa nu ajungi in insectar, trebuie sa actionezi mereu inaintea dusmanului (the planner).

Din al doilea razboi mondial sunt o seama de invataturi: cea dintai, ca un fel de usturoi pentru tinut demonii deceptiilor departe: nu investi mai nimic in planul de lupta.
Pentru ca sa nu cazi niciodata prada paraliziei inerente deceptiilor, nu pierde timpul cu intocmirea planului perfect, crede-i pe cuvant pe generalii lui Hitler cand iti spun ca nici un plan nu rezista confruntarii cu inamicul.

O a doua invatatura este ca intre a fi sincer si a fi entuziast este mai bine sa fii entuziast. Asezat la masa de joc, unde miza este un proiect de mare anvergura, prima carte de jucat nu este sinceritatea ci entuziasmul, nu arata cata limpezime in capul tau subliniind partile riscante, potentialul de esec, nu fii sincer, fii entuziast. Nu vorbi despre realitate, mai ales daca este sumbra, vorbeste despre visele celui care ofera proiectul, despre cat sunt de bine simtite si despre ce viitor mirific au. Cand a avut de ales un general pentru apararea Italiei, intre Romel care a zis ca Roma nu mai are nici un rost, ca n-are nici o sansa si ar fi pierderi prea mari pe care nu si le mai pot permite, ca el ar incerca cel mult sa tina linia frontului in Nord, in munti si Keselring care a zis ca cine Italia ? nici o problema, cu Sud cu Nord cu tot ce doriti... ghici pe cine a ales Hitler ? Cui i-a incredintat aparearea Italiei? Nu celui mai lucid...

O a treia invatatura pe care mi-a aratat-o seful familie la ultimele reorganizari, dupa marele merger cand mi se parea ca sunt oportunitati, ca ar trebui sa plec, sa-mi gasesc un varf de lance... a treia invatatura este ca la vreme de convulsii, atunci cand ti se pare ca sunt oportunitati si ca ar trebui sa sari, sa faci ceva major, o mare intreprindere, sa nu ramai nemiscat acolo unde te-au prins convulsiile istoriei, nu este sigur ca nu te smulgi inspre moarte. Povestea din Noaptea, cu detinutii lagarului abandonat de nemti care stiau ca vin rusii, dupa analize si discutii cu argumente pro si contra plecarii din lagar, impartindu-se in doua grupuri, jumatate alegand sa ramana pe loc, sa-i astepte pe rusi, jumatate alegand sa plece, ca sa fie ucisi de propria initiativa la o cotitura a drumului de un grup de nemti retragandu-se buimaci.

Din “salbaticie”, din lumea in care instinctul bate ratiunea, o alta seama de lectii pe care defapt nu mai am rabdare sa le scriu..., poate vreo doua, dar cititi splendissimul Jean-Henri-Casimir Fabre. Souvenirs entomologiques : études sur l'instinct et les mœurs

Lectia nr 1 : lucreaza constant asupra ascutirii tuturor simturilor, chiar daca stramos de stramosul tau nu s-a mai folosit de ele, lectie dedusa din invincibilul si tragicul mars al omizilor de pin din “La procession”. Poate ca am sa revin si sa adaugesc... In orice caz incearca sa constientizezi fiecare senzatie, fara sa relegi nimic in banal (de la senzatia nasturelui in varful degetelor in mii si mii de dimineti, pana la senzatia apei baute, dincolo de capatul limbii, de sute de mii de ori...)

Lectia nr 2 : in caz de deruta sau in general cand ti se impune munca in parteneriat, cauta sa te asociezi cu cei cu instincte parentale puternice. Modelul hymenopterelor ne face sa credem ca maternitatea trezeste in intelect toate rezervele tinute in stare de veghe “ La maternite este la souveraine inspiratrice de l’instinct” grija perpetuarii provoaca sclipiri ale mintii care simuleaza o gandire infailibila. Cat suntem copii, cat suntem inca instinctivi, inainte sa ne acoperim instinctele rusinati, ca pe o goliciune, cu educatie adica lucruri gandite de altii inaintea noastra, gandire prefabricata, cat suntem inca instinctivi suntem convinsi ca gandirea parintilor nostri este infailibila cand “depasim" stadiul instinctiv, ridicam din umeri ce gandire infailibila?! ce simulacru, poate!
La hymenoptere instinctul parental trezeste extraordinare talente si “cunostinte hiperspecializate” cum spune Fabre “destinate unei familii pe care ochii lor cu mii de fatzete nu o vor vedea niciodata”. Unii viitori parinti se aplica la contructia casei, la cimentat peretii pe dinafara sau captusitul pe dinauntru, la o face confortabila si functionala, cu incaperi specializate, cu camari si insulatie, altii intra in ateliere de ceramica unde fac amfore elegante si borcanase din sticla in care inchid ermetic placintele de polen, miere, larve si alt vanat paralizat cu maiestrie (iara nu omorat!) pentru conservarea sucurilor....

In rest, colegii se trateaza ca o fauna ce si sunt: incearca unul sa te apuce de pulpa hainei, te latra unul ca un caine scapat din lant, nu incerca sa-l alungi cu pietre, sa il tii la distanta cu batzul, asa nu faci decat sa prelungesti scandalul. Ca sa restabilesti linistea, ca sa treci netulburat, solutia cea mai buna este sa ii arunci ceva de ros. Un os ca un test case imposibil, o pista falsa, o idee a carei evidenta lipsa de stralucire o atribui profunzimii: este din legile fizicii, ceva din adancuri, profund cum s-ar spune, nu poate sa straluceasca...

Nu stiu de ce dar nu mi se mai pare fun. Cred ca sunt jet-lagged... pe dulce dulce limba ei cum s-o fi spunand? "Usor deprimata?"

Kingdom Of Shades

2008-06-14T00:27:00.008-04:00

Dublu recital de balet si de hip-hop week-endul trecut. Hip-hopul nu mi-a inspirat nimic notabil, poate doar juramantul ca de la toamna o sa imi investesc banii cu mai mult gust. Baletul in schimb, cata filozofie!
Zen principiul pretenului Dell “Everything the same everything distinct” trebuie sa fi fost si credo-ul lui Petipa cand a creat La Bayadere. Am revazut la recital o palida copie a deschiderii actului In regatul umbrelor (si m-am oprit din plans numai la gandul oarescum hilar ca Miss Tammy trebuie ca nu le-a descris parintilor junelor stafii contextul dansului incat de erau ei atat de evident ignoranti de faptul ca toata suflarea de pe scena era moarta si se preumbla asa plina de gratie dans le Royaume des Ombres. Sau le-a spus dar atunci, dincolo de aparente, ei sunt completement abrutis.

Mai pe la inceputul anului, dupa primele lectii, tinute spre stupoarea mea in vazul parintilor inca atenti la ce se intampla in clasa (spre sfarsitul anului isi pierdusera orice interes, foarte putini asteptau in fata geamului si cei care asteptau nu discutau niciodata nimic legat de clasa. In adevaratele scoli de balet studiourile nu au pereti de sticla si parintii nu au voie sa treaca dincolo de receptie si nu pot discuta cu profesorul decat daca cer asta in scris si cu mult timp inainte). In orice caz dupa primele lectii discutand cu Miss Tammy, educata la Mariinsky (Kirov) Ballet, laudandu-i taria cu care rabda maimutarelile elevelor preocupate atat cu facut cucu parintilor si fratilor mai mici de dupa geam cat si cu gadilatul sau exersatul atitudinilor “Hannah Montana in the concert” in oglinda, ea mi-a spus, cu o resemnare lipsita de tristete, ca nu trebuie sa uitam unde suntem: suntem in America unde copiii vin la o astfel de lectie ca sa aiba fun si ca daca nu este fun nu mai vin. De aceea ceea mai inalta ambitie a ei legata de aceste fetite este sa le faca sa iubeasca dansul si sa “catch the bug” nu sa fie si bune dansatoare. Pentru ca sa fii bun dansator trebuie sa inveti tehnica mai intai si sa inveti tehnica nu este fun. Fun este sa dansezi. Dar cele care vor prinde microbul vor merge la scoli “de alta factura” ca sa invete tehnica.... de unde mare jalea mea din toamna cand inscriind margica la scoala asta, am inmormantat un vis si de-atunci, desi nu-mi place sa ma plimb prin cimitirul cu vise, i-am depus flori proaspete dupa sfarsitul fiecare lectii cand miss Tammy (educata la Kirov/Mariinski)facea la grand reverence. Grand reverence are ceva teribil, ceva de ultima expiratie: “aceasta am fost eu si intreaga si cu toata firea si forta fizica si morala, cu delicatetea si cu taria, cu toata lumina si umbrele din mine m-am dat voua, pana la capat, in seara asta”. Cand Miss Tammy facea la grand reverence mimand in acelasi timp oboseala de dupa o mare performanta si parterul plin de lume emotionata cu balcoanele 1, 2 si 3 cu tot, inhaland adanc si numai aerul ala parand ca ii mai ridica bratul si ii mai anima un ultim dégagé, ultima unda de energie indepartandu-se de la ea catre public cand isi lasa fruntea pe-un genunchi ... intr-atat incat, cand Miss Tammy facea la grand reverence, ma miram intotdeauna ca se mai si ridica, ca mai urmeaza ceva, ma miram ca a mai ramas ceva in ea care sa continue...)
In fine la Bayadere, intrarea din actul 3, Dans le Royaume des ombres, descrierea nesfarsitului imuabil in simplitate, eternitatea etheral de simpla si de trista exact atat: arabesque cambré port de bras si trei pasi si iar arabesque cambré port de bras si trei pasi arabesque cambré port de bras, o secventa repetata de sute de ori, pana cand toate cele 50, 60, 80 de balerine sunt pe scena unduindu-si firul ca un izvor coborand nesfrasit (de asta in mod ideal scena ar fi trebuit sa aibe o mica inclinare) nesfrasite arabescuri identice si totusi distincte.

Si ca sa inchei intr-o nota umoristica, biografia lui Petipa merita citita, un francez (cel mai mare coregraf al tuturor timpurilor ca sa fim exacti) care a emigrat si s-a inmormantat in Rusia ca sa poata sa isi faca meseria, sa poata sa faca ce stie cel mai bine, ce ii place cel mai mult, in “patria lucrului”. Exact ca si mine!
Patria lucrului este un concept care a facut ochi precand vizitam Venetia si cand intrand intr-o biserica mica si pustie mi-am zis asta este patria picturii, aici este Locul !
de dinainte ca ochii sa mi se fi obisnuit cu obscurul adica de dinainte de a intelege ca paseam pe sub Titian si Tintoretto si a imi pierde respiratia... Dar revenind la Petipa, este totusi impresionant cum un francez nascut si crescut in mediul atristic cu toate exagerarile si dramatismele aferente, romantic pana in maduve a putut sa creeze actul asta din Bayadere fara nici un briz briz, fara sa se teama de monotonie, de repetitie, de simplitate. Ce arta!

Foste zeitati pamantene, zeitati foste pamantene

2008-05-02T12:01:00.017-04:00

In Campania de demistificare a zeitatilor foste pamantene, in care fiece roman autentic se lanseaza de cateva ori in viata, la intervale a caror marime este direct proportionala cu nivelul educatiei, m-am ocupat in urma cu cateva saptamani de Ceaikovski (nu in general ci foarte specific Concertul pentru vioara in D major op.35, pe care l-am ascultat prima data acum 20 de ani poate, in interpretarea lui Spivakov, si in decursul timpului in multe (si foarte diferite!) interpretari, dar in direct, intr-un extaz vecin cu isteria pe care mi-o provoaca neconditionat simpla vedere a Nadjei Salerno, abia acum un an). Nu imi este clar care este varsta la care se instaleaza sindromul, eu iacata consemnez la 40 de ani, oficial, prima intamplare de acest fel, inceputa mai jos cu intrebarile despre Eliade si stranietatea comentariilor lui despre majora sursa de inspiratie Huxley dar am sentimentul ca am putea fi campioni mondiali la coolness, pe romani neimpresionadu-i nimic durabil. Campioni mondiali la coolness care s-ar traduce defapt in romaneste la ridiculizat si minimizat meritele celor mai merituosi cetateni ai lumii. Nu m-as mira sa imi aflu si divortul din asta, seful familiei fiind cum nu se poate mai neplacut impresionat de comentariile mele (respectiv dupa cateva minute in dezbaterea 3rd movement eu quasibehaind Aaaa Beee Be A Be De! Aaaa Bee Be A Be De !! si toooot asa mai departe de la pp la ff printre scales si biciuri de 4 corzi simultane vorba primului critic al adulatului concert nu cantand-o ci zdrobind vioara in bataie si pe urma hai si hornii si flauti cu totii Aaaa Beee Be A Be De Aaaa Bee Be A Be De si nitic mai sus si nitic mai jos, schimbam cadenta si acelasi lucru over and over danadu-mi senzatia ca as putea sa ies din auditie si sa ma intorc peste cateva minute si sa intreb ce s-a mai intamplat si sa mi se spuna nimic, tot acolo suntem Aaaa Beee Be A Be De Aaaa Bee Be A Be De
si nu este vorba de simplitate sau repetitie, caci uite iau Chopin Nocturna #4, Op.15 No. 1 in F major, ridicata recent la rangul de ce sa imi cante la inmormantare (in interprtarea Liviei Rev de preferinta) : prima parte si ultima parte o tema epurata pana la calmul cel mai catifelat, pus sa alegi o singura majora senzatie in care te imbalma, ai spune poate calm, dar fatzetele tristetii ei, in cate culori stralucesc!
Pe cand din Ceaik supremul solo final, cu ce ai spune ca te-ai ales? Ai zice poate impetuozitate? “impetuozitate” E un termen foarte general, nu te angajeaza cu nimic nu exclude adjectivul gaunos, nu implica nici frumusete nici adancime nici placere. Este impetuos. A b b abd ca trei note pe care le fredonezi absent dupa o mare melodie, dupa ultima parte a concertulu senzatia de “after-taste”, de firmiturile unei mese la care au stat altii, foame nesatisfacuta?
In fine l-am oripilat ingrozitor, n-as dori sa revad ochii cu care s-a uitat la mine, ca la un alien odios si a incheiat discutia brusc cu un aer de genul “am sa incerc sa uit ca te-ai manifestat astfel”.
Mi s-a dat dreptul sa redeschid subiectul cand o sa intru si eu pe lista primilor 500 de pamanteni al caror ADN va fi folosit in crearea clonelor necesare popularii planetelor pe care va trebui sa le exploatam peste cateva mii de ani.... Cand o sa fiu pe lista primilor 500 carora or sa li se rascoleasca mormintele dupa o urma de ADN atunci sa ma mai iau de Ceaikovski)... si n-aveam sa ma dau batut numai pentru ca impletitura de comic si legitim din argument a lovit punctul ochit ci pentru ca “m-am uitat in oglinda”. Mi-am vazut imaginea reflectata intr-un ziar si o mare rusine m-a cuprins si nu ma mai lasa.
.
Gasesc in Cronica Romana de mai acum trei zile un articol scris de Nicolae Iliescu “Eliade intre vii” « [Eliade] nu este un autor de raftul intai, dar este productiv pentru literatura romana
...
Dupa mine, [spune autorul!!], “Eliade este un bun profesor de istoria religiilor, departe totusi de talia lui Levy-Strauss, un remarcabil cercetator al miturilor si al culturilor primitive (Aspecte ale mitului este un eseu deosebit de serios ), [...] scrisul lui este destul de searbad, simplu, fara stralucire si prozele sunt mai degraba alegorii culturalicesti), autorul primului roman, al adolescentului miop, autoreferential constient de la noi (Amintirile lui Creanga, mult mai bune, sunt voluptuos neingradite in /de vreo teorie!) [...]. Neindoios, un autor de raftul subaltern – fireste,in comparatie cu Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, chiar Cezar Petrescu - un asiduu frecventator al Indiei - desi, personel, imi place mai mult micul reportaj al lui Ilya Ehrenburg - si un bunicel teoretician al romanului (Camil Petrescu si Sebastian nici nu se comparezeaza, chiar au idei!).”

In plina stupoare cautand am mai gasit cateva bloguri unde mai marturisesc si altii,

"Eliade m-a ofticat pe la 19 ani, cand aveam deja lecturi din Origen si Sf. Ioan Gura de Aur, si ma lasasera cu gura cascata paginile lui boante despre crestinism [...]. Sa nu-ti imaginezi ca indraznesc sa emit opinii despre mantuirea lui Eliade. Nu. Doar despre cartile lui, care sunt proaste. De o relativa si infima utilitate, deci nu proaste cu desavarsire, dar totusi proaste. Si asta exact pentru ceea ce tu consideri, dintr-o rutina inoculata de-a lungul timpului, ca eruditia ar avea valoare. Daca ar fi asa, atunci soriceii care rod la tomuri in biblioteci ar fi magisteri. In realitate, eruditia e un pericol, pentru ca se formeaza la nivel analitic, iar excesul ei, formele monstruoase, sfarsesc prin a elimina sinteza, capacitatea de a spune lucruri adevarate. Eliade e un exemplu. Ideea ca "supapele" motorului sub presiune Eliade ar fi fost literatura e una puerila, si te rog sa nu te simti ofensat. Literatura eliadesca nu depaseste nivelul unor gotice pentru adolescenti, cu mistere absolut onirice. Eu judec din perspectiva sacrului si a deschiderilor spre mit, Eliade le mimeaza, iar cine nu stie despre ce e vorba cade lesne in capcana. Nu exista adevar transmis in opera lui literara, doar tropi retorici."

...si citind aceste, nu stiu daca mi s-a facut defapt rusine sau ca m-a deranjat ca nu mai eram singur, ca incepuse sa se aglomereze locul (mie imi place sa fiu singura poate pentru ca mi se intampla extrem de rar, in ultimii 15 ani cred ca am fost singura in medie 30 de minute pe an) cert este ca prima criza de demistificare s-a incheiat brusc: Ei s-au ridicat sa graviteze din nou intr-o sfera atat de inalta incat eu nici sa le mai zaresc calcaiele nu pot.

Ilustratia este Salvator Dali - Hallucinogenic toreador

Strans-tinutul socotelii cu cine ce datoreaza si cui pe lume

2008-04-29T20:26:00.008-04:00

Ne pregatim de "ziua mamei". Susoteli, cheltuieli, spectacole in doua scoli (doua la una), cozi de o ora si 45 de minute la restaurante... coming up! Daca asta n-ar contribui la “bunul mers al economiei” as boicota si as instiga la boicot negru cel putin intreaga familie pentru ca ziua mamei “se inscrie” intr-o tendinta pe care o dispretuiesc:

Mi se pare ca ori de cate ori si oriunde este posibil “societatea moderna” se aplica la scoaterea firescului din firesc si inlocuitul lui cu drama. In Est, de as fi necrutator, as zice drama de dragul dramatismului, ca un fel de viciu regional. In Vest din insusirea simplista a mecanismului economiei: ce face economia sa duduie este nu sobrietatea ci desantata circulatie a banilor...

Este ceva de rau in “manifestatiile organizate de ziua mamei”: si anume perpetuarea ideii ca mamele sunt fiinte care fac sacrificii, ca lor li se datoreaza ceva special pentru ca sunt mame. De opt ani de cand sunt si eu mama.. nu stiu ce sa zic... mi se pare ca ideea asta este profund gresita: eu nu fac nimic special, mie nu imi datoreaza nimeni nimic. Pot sa spun “am alaptat ani in sir, mergand la servici cu pompa pe umar (pardon de detalii), sau alergand la pranz acasa, m-am sculat din doua in doua ore ani in sir, am trimis-o pe aupair la concert in locul meu si am ramas sambata seara eu acasa, am renuntat la comoditate, la day dreaming, la televizor, la viata sociala, la superficialitate”... nu vreau sa dau in concret si nu vreau sa fac o lista.... vreau sa spun ca in loc de toate astea as putea sa spun ca am dat bunaziua oamenilor pe care i-am intalnit. Este acelasi lucru. Este a spune ca am facut ce era firesc sa fac...

Si in general strans-tinutul socotelii cu cine ce datoreaza si cui pe lume mi se pare ca induce nevolnicie, dependenta si dramatism. (despre care ar trebui decshis un capitol si o pedeapsa pentru cei care se fac vinovati de a fi dramatici sau a induce in altcineva manifestari dramatice in afara cadrului unei scene de teatru, opera, filarmonica sau in afara unei zone cu raza de 5 m, centrate in jurul unei catedre.... In afara acestui cadru dramatismul provoaca direct numai si numai Orori: crime si scandaluri si teroare care poate afecta durabil vietile celor delicati. Dar revenind). O mama care a adus un copil pe lume a facut ce era in firea lucrurilor, iar faptul ca adusul unui copil pe lume inseamna schimbari (in ruptul capului nu vreau sa le numesc sacrificii) este iarasi de un firesc fara umbre. Un fel de sfiosenie in jurul unei mame “se cuvine” dar de datorat nu ii datoreaza nimeni nimic. Ea este fericita, ea este norocoasa ca a putut sa duca la implinire asa o minunatie, ea este nefericita ca nu poate sa faca mai mult sau de ajuns sau uneori nici minimul necesar, dar asta fiind independent de ea, face parte din firea lucrurilor. O mama care se arunca in fata gloantelor ca sa isi salveze copilul nu isi sacrifica viata ci face singurul lucru care era de facut.

Si iarasi de ce sa le scoti prin ochi ca datoreaza respect sau recunostinta sau ambele, vrem sa traim intr-o lume cu copii disciplinati sub obida datoriei sau disciplinati sub spectrul increderii in dragoste. Vrem sa ne asculte si sa faca ce au de facut desi n-au chef numai pentru ca si noi facem ce avem de facut din pur simt al datoriei, desi nu avem chef (cum ar fi sa lasam cartea din mana si sa ne apucam sa facem mancare, sau lectie de vioara sau sa ne jucam cu trenuletele). Sau vrem sa ne asculte si sa faca ce le cerem desi nu au chef pentru ca au inteles mecanismul (dragostea noastra neconditionata) si au incredere in el ....

Asa cum ne pregatim copiii pentru intrarea in pubertate, trebuie sa ii pregatim si pentru intrarea in viata de familie trebuie sa le predam mai cu seama relatia dintre maleabilitate, altruism si succesul unei familii, pana cand melabilitatea si altruismul devin o natura a lor.
Dar nici o data macar cuvantul si ideea de sacrificiu. Pentru ca sacrificiul si normalitatea se exclud si pentru ca noi vrem ca ei sa gandesca si sa functioneze in normalitate si natural ...

Luni, 31 Martie, Botosani

2008-04-01T10:57:00.006-04:00

Blu, fashneatza la cei cca 150 de ani ai ei ca altele la 25, pleaca in Romania si nu oriunde ci la Botosani. A venit ieri s-o ia pe Mărgică la un concurs de pisici, “girls day out”... Si a produs, doua carti de gramatica limbii romane achizitionate pe amazon, dupa care am sa ii dau, daca sunt buna etc. Etc. lectii de limba romana...

Lectii de limba romana in ritm de 2-3 ori pe saptamana !!! de unde se deduce usor ca Blu nu are si nu a avut niciodata familie ca sa stie ca asa ceva este un ultragiu, nu conteaza cat de Bostonian iti este accentul, cat de nobile radacinile, cat de fina aluzia, cand ceri cuiva (cu familie si servici), din cercul tau (as in stiind pertinamente ca nu are de unde), sa-ti recomande un tutor de limba romana care sa sada cu tine cate o ora de trei ori pe saptamana, pentru ca esti in mare graba sa ajungi la nivel conversational in 3 luni, comiti un ultragiu...

In rest ca intentioneaza sa inchirieze masina in Bucuresti ca sa conduca singura pana la Botosani, nici nu mai comentez, am incercat sa-i sugerez ca este ceea ce se numeste “a se aventura” mi-a replicat ca nonsense, traficul din Bucuresti nu poate fi mai rau decat cel din Roma intramuros (unde a lucrat vreme de 7 ani) si ca locuitorii Romaniei rurale nu pot fi mai putin talentati la limbi straine decat erau italienii si fiind, in acelasi timp, out of question sa ia avionul de la Bucuresti la Suceava avand in vedere ca i s-a cerut pe bilet (e adevarat cumparat de aici) 3400 ceea ce n-a platit nici pe distanta NY Bangok face ca modul de transport Buc –Bot este “settled” si sa nu ma obosesc, are harti are de toate...

A facut si Inna o tentativa sa o razgandeasca povestindu-i excursia ei la Tretiakovskaia (si ma mai mir ca n-a impresionat-o muzeul de arta din Philadelphia) cu autocarul, de la Kiev la St Petersburg, cu 5 ore inainte de a ajunge la St Petersburg ghidul i-a avertizat ca nu vor mai intalni toalete publice 5 ore de atunci in colo si ca se “gospodareasca” in consecinta si vorba ceea drumul St Petersburgului nu e drumul Botosaniului... dar Blu este de neclintit. De altfel am impresia ca si-a si rezervat masina...

M-am amuzat foarte tare deja la prima lectie (adhoc) de limba romana la capitolul pronuntie unde eu as fi lasat-o cu puine si cuine in loc de pâine si câine dar ea nu. Cu creierul oarescum domolit de vin, n-as putea sa gasesc o scuza portivita, cert este ca singura modalitate de a descrie sunetul â mi-a venit prin comparatie cu un halterofil care ridica de pe jos o haltera. Amuzant este nu atat faptul ca a mers si ca ii iese un â perfect dar ca pentru a-l produce trebuie sa pretinda ca ridica o haltera: intinzandu-si mainile cu pumnii stransi de-a lungul coapselor isi flexeaza usor genunchii facand simultan “the mean face” si este sooo funnny cum zice “va rog as vrea paine” incepand dulce, cu vocea ei de fetita, “va rog as vrea” si mobilizandu-si tot corpul ca sa termine cu o grimasa amenintoare “pâââine !!”

In rest mi-a raspuns Dna Prof Dimitriu ca pleaca din tara pentru doua saptamani dar ca imi scrie negresit la intoarcere... pe tema Huxley. Si sunt foarte flatata.

Vineri 28 Martie : "The Angels!"

2008-03-28T14:52:00.022-04:00

Gauguin: Jacob luptandu-se cu ingerul

De ce s-or fi incapatanand unii sa amestece si sa explice si sa incerce sa impuna lumea lor spirituala in realitatea altora nu reusesc sa inteleg. Nevoia unei componente pur spirituale este ca si nevoia de exercitiu zilnic sau saptamanal, ceva foarte variabil de la un om la altul. Unii simt nevoia sa faca exercitiu fizic cu regularitate si isi trag o mare satisfactie din asta, socotesc ca asta este o componenta importanta in viata lor, in mentinerea echilibrului, calitatea vietii lor este direct influentata de acest factor, in timp ce altii traiesc foarte bine si foarte mult si fara grija sau bucuria asta .

Faptul de a avea sau nu o viata spirituala, de a face loc in spatiul mental si pentru o partitie sau extensie spirituala este cel putin la fel de personal. Si cu ce mobilezi spatiul ala si este mai si personal. “Mobila” este in general aleasa din real estateul parintilor si variaza enorm de la un om la altul chiar si atunci cand parintii sunt aceiasi!

Poti sa vrei sa-mi arati cum ti-ai mobilat tu spatiul ala dar daca in viata reala ti se pare firesc (si nu incerci sa remediezi) faptul ca “ce ai tu nu are nimeni” nu inteleg de ce sa ti se para primejdios ca spiritual nu suntem identici, de ce sa vrei sa remediezi faptul ca spiritual (sau sufleteste) altii sunt altfel ?!! Zic sufleteste in loc de spiritual pentru cine prefera sa creada ca religia si credinta nu sunt rezultatul unui proces gazduit de creier, pentru cine prefera sa le creada 100% inspiratie si crede, in acelasi timp, ca inspiratia, un fel de inhalatie daca tot incepe cu in ca si inspiratia si se termina cu ratia ca si respiratia, inhalatia de inspiratie deci, conturnand creierul, si luand-o pe caile ORL tusti prin plamani direct in suflet... anyway. De ce nu acceptam in liniste daca nu cu bucurie faptul ca spiritual (sau sufleteste) altii sunt altfel ?!! Vine cineva la tine in vizita si ii arati dormitorul venetian cu oglinzi de Murano, pat cu baldachin, inalt de 2 metri si el zice foarte frumos, la mine este mult mai simplu eu dorm pe o rogijina. Ce faci te arunci pe el vaaaai ce greaseala faci! Atunci de unde impulsurile astea de panica in fata diversitatii lumii spirituale?!!

Asta despre interminabilele discutii dintre atei sau liber cugetatori si credinciosi (linkurile sunt catre exemple de discutii nu catre defintii).

Aici fiind insa vorba numai si numai despre copiii mei, back la pisoiul de 4 ani (si el tot cel mai frumos si mai dulce copil din lume):
M-am amarat destul de tare, in DisneyWorld fiind in "The small world" boat ride cand intreband el, ca sa ne dea raspunsul, "cine canta It's a small world after all it's a small world after all",

fara sa ne lase timp de ghicit, zice It’s the Angels ! Zic ce spui? Zice That’s The Angels!!! We call that "the Angels"!
Cum măsa din parinti ingineri si bunici ingineri sa spui ca muzica venind din difuzoare este the angels?!
Am facut ancheta imediat. Aupaira se jura ca nu ea. Inseamna deci ca la scoala.
N-am nimic cu Ingerii, dimpotriva, le recunosc stradania si meritele dar in planul lor care se intalneste cu cel real la jumatatea inconmensurabilei distante dintre cele doua lumi.
Daca ajung in plan real ca si orice alt obiect menajer, daca ii prinzi la vedere, daca ii prinzi in acelasi univers ca si al periutei de dinti... e grav. Inainte sa fie pus un diagnostic psihiatric, trebuie remediat.
Si sa le fie rusine celor doua intepate de profesoare ca trebuie sa recurga la motivare prin frica de Dumnezeu ca sa le inculce copiilor bunatatea, respectul si rabdarea. Sa le crape obrazul de rusine ar trebui. Noi, din toamna, schimbam scoala.

Joi 27 Martie

2008-03-27T00:27:00.018-04:00

Nu vrusesem sa scriu despre vacanta ci despre ce echivalent gaseste pentru comunism, in 30 de secunde, un creier proaspat (7 ani). Guess 3 times?... Saracie.

Nu conteaza de la ce, in Florida fiind, Margica a avut un moment de confuzie: Cuba este o tara separata sau un stat asa ca Hawaii? Zic nu numai ca este o tara separata dar este o tara care considera ca cel mai mare dusman al ei este SUA. Efect garantat: Margica ma someaza “tell me more”.
Zic este o tara comunista. Zice, aaa, cum era Romania cand nu va lasa Ceausescu sa stiti cum este in liberal countries si nu va dadea pasaport.
Ii spun ca nu e numai asta comunismul si mi se ingaduie o explicatie
dau sa-i explic si ea, in cca 30 de secunde, foarte “matter of factly” scoate verdictul: saracie

30 de secunde, poate un minut cat sa-mi fi luat sa spun “nu interzisul schimburilor de orice fel cu lumea capitalista este esenta comunismului, asta e doar un fel de a-si acoperi minciuna, minciuna este ca cel mai bine le este oamenilor in comunism: impartind TOTUL, nevand nimic personal (nici macar pareri), totul colectiv, totul la fel pentru toata lumea (inclusiv gandirea, perceptia)...”. La care ea ma intrerupe pe deplin edificata: inseamna ca Cuba e o tara saraca.
Termin de ras si o intreb de ce crede asta
Zice pai daca vor sa imparta tot ce au si sa aiba toti la fel inseamna ca nu au prea mult.
Nu se poate sa imparti tot ce ai cu multi si sa aiba toti foarte mult la fel, se poate sa aibe toti cate puuuutin.
Si a trecut la alt subiect.

Neincatusata in concepte, fie mintea unui copil este taioasa pur si simplu pentru ca inca nu este tocita, fie pentru ca pentru in mintea lor, conceptele fiind inca “soft” inca neimpetrite sau nesapate ca in piatra, sunt usor de transat precum este o branza.

De asta zic ca ideea corupta din start a unui parlament al copiilor trebuie revizuita : sa le prezentam copiilor toate nucile de spart, problemele mondiale care par a fi nuci greu de spart si sa le ascultam parerea. Ochii lor vad ce noi nu mai putem sa vedem de mult si urechile lor descifreaza ceea ce noua ne suna ininteligibil. Un parlament al copiilor selectati dupa unicul criteriu ca deslusesc inca ce vorbeste pe limba lor o persoana cu accent foarte puternic, intinteligibil pentru altii. Ceva... in orice caz nu un parlament al copiilor deja pervertiti la valorile si criteriile adultilor, pregatindu-se sa intre in politica si nimic mai mult:
"The Day asked a young parliamentarian, to explain what leads teenagers to choose this kind of civic activity. “At a certain point teenagers feel caged in by the school-home-interest-club triangle,” the schoolboy says. “This triangle can only offer the experience of taking, while we already want to give and create. In addition, the school of children’s parliamentarianism is an excellent mental exercise and promotes the formation of leadership traits. We are entering ‘small-scale’ politics in order to manifest ourselves later in ‘large-time’ politics.”

Daca exista astfel de teenagers, care vor sa scape din "colivia" cu trei pereti "scoala-casa-hobby", ei sunt pasari rare si este asa o irosire sa-i pervertesti val vartej la gandirea stramta a adultilor:

the school of children’s parliamentarianism is an excellent mental exercise and promotes the formation of leadership traits.

pentru adultii cu leadership traits un triunghi este un lux nepermis cel mai adesea, pentru ei jobul invadeaza spatiul privat si se confunda cu hobbyul.
Mintea lor nu se invarte intr-o cusca cu trei pereti mintea lor este vesnic intr-un loc unic, pinned down
fixata, oriunde s-ar gasi ei, pe acelasi obiectiv...

Miercuri, Martie 26

2008-03-26T16:04:00.011-04:00

In loc sa scriu despre vacanta din care de abia ne-am intors (ne-am intors din “The happiest place on Earth” construit de “one of the architects of the American consciousness” citez din cea mai recenta biografie “Walt Disney helped change the national consciousness. He got people to believe in the power of wish fulfillment--in their own ability to impose their wills on a recalcitrant reality. "

Si acest citat este un clin d’oeil comentatorului cu mustacelile anonime despre wishful thinking is wishful thinking: wishful thinking poate ca este doar atat, doar un light drog, dar going (beyond wishful thinking) "going and getting it" este proved in trade-mark americanesc pe care as depune juramant de credinta de n-ar fi absurd sa depui juramant de credinta pe ceva si este motivul pentru care si subiectii adoratiei mele sunt americanesti.

"That's what Walt Disney did all his life. He managed to replace reality with his illusions. --what some people now refer to disparagingly as Disneyfication.”

Replacing reality with illusion ... De asta zic: nu este loc pe pamant unde sa vezi atatia oameni drogati deambuland nepedepsiti in plina lumina. Replacing reality with illusion este pentru ce oamenii se drogheaza. Ca sa scape din realitate, din nenoroc sau plictiseala sau responsabilitate.
In sensul asta si Bill Gates este in the drog industry. El ne-a dotat cu seringi, substanta vine din “media”...
Dintre tot ce am incercat in Disney World, cel mai puternic efect (craving si hang-over la trezire incluse, ca la orice drog) l-am avut la Star Wars shuttle. Mi-am dorit brusc si foarte intens sa fiu astronaut. Seful familiei zice ca daca muncesc serios si pun deoparte, contra sumei de 200 de milioane este foarte posibil. Atunci a intervenit hang-overul, m-am trezit: muncitul, economisitul si posibilitatea m-au readus in lumea lor reala dar pana sa se târasca dorinta (the craving) afara din scena, m-a luat cu o greata trista, cerebrala cumva.... hang-over de dupa drog.

de asta ziceam in postul (meu cel mai bun) cu resistenta la plictiseala, larg ignorata semnificatie a acestei trasaturi de caracter: singurii oameni cu o sansa de a umbla cat de cat sobrii prin lume sunt cei care au rezistenta mare la plictiseala. Restul sunt vesnic in cautarea unui drog: un meci, o vodca, un film, o carte...

dar nu despre asta vroiam sa scriu.

Luni, 17 Martie

2008-03-17T14:06:00.017-04:00

Tinerete fara tinerete, Youth without Youth, Eliade "prelucrand" o idee a lui Huxley
oare in mod deschis cum a facut-o in Huliganii (inspirat de Point Counter Point...). Am cautat si n-am gasit nici o referinta comuna. Am gasit doar sinopsisul unui articol prezentat de Prof. Dr. Rodica Dimitriu la Riga acum 4 ani: Huxley Rewritten by Eliade. I-am scris azi si-am rugat-o sa mi-l trimita.
Ma gandesc la Coppola poate bucuros ca ideea faimoasa (si ecranizata deja in 1967 de BBC cred) a fost rescrisa si mai pe scurt astfel incat ceea ce avea sa faca el cu ideea sa nu fie un re-make ci un film original
bucuros poate ca fiind ieftin sa filmezi in Romania n-avea sa se caciuleasca nici unui producator, avea sa declare ca a facut filmul cu mijloace "tineresti" ("I wanted to make a movie the way a film student would," spune Coppola despre YwY sau in alta parte With a modest bankroll provided by his successful California winery, Coppola shot "Youth Without Youth" in Romania, recruiting most of his cast and crew from that country's flourishing pool of cinematic talent. He also limited himself to equipment that could be transported in a single specially outfitted truck, a technique he had developed when working on his thesis film, "You're a Big Boy Now," four decades ago.

M-a izbit Tinerete fara tinerete aducand doar aceeasi idee din After Many A Summer (dies the Swan) ideea imortalitatii posibile, a reversibiltatii procesului de imbatranire si folosind din After Many a Summer nu numai ideea principala dar si multe detalii cum ar fi elementele abstracte legate de limbaj/limba si constiinta, sau doctorul curant al pacientului, pasionat de pacient intr-atat incat sa nu mai aiba cumva si o proprie viata sau ideea experimentelor in laborator folosind animale in studiul reversibilitatii procesului de imbatrinire…Am fost suprinsa si m-am intrebat cat de in largul lui sa fi fost Eliade imprumutand idei cu tot cu detalii… in fine un stol de intrebari imi da roata roata si sper ca citind articolul Rodicai Dimitriu o sa le usuiesc.

"Eliade l-a întâlnit pe fratele scriitorului, biologul Julian Huxley, după moartea acestuia şi şi-a notat în Jurnal bucuria acestei intâlniri" (scrie wiki.ro la capitolul Huxley). M-am intrebat intotdeauna de ce daca au fost contemporani si au trait amandoi ca expatriati in SUA, de ce daca au impartasit atat de multe pasiuni (cea pentru hinduisim nu in ultimul rand, cea pentru nuvela de idei, cea uimitor afisata pentru substantele halucinogene) de ce Eliade n-a incercat sa il intalneasca niciodata pe Huxley, la "credentials"urile lui n-ar fi riscat un refuz...

Intrebat despre ce fotografie tine pe birou, fiind vazut cu un portret al lui Huxley, in loc sa-si afirme admiratia intreaga, minimizeaza, spune ca o tinea pe birou pentru ca i se parea oarescum funny ca Huxley era infatisat citind un ziar. The Times. I s-a parut curios ca Huxley sa fie infatisat citind the Times. Asta era principalul motiv pentru care ii tinea portretul pe birou:

"Primisem fotografia lui Huxley de la editorul lui londonez. O păstram într-un colţ al bibliotecii pentru că era într-adevăr foarte reuşită şi, aş spune, „ironică“: Aldous Huxley, a cărui cultură enciclopedică era bine cunoscută, citea, sau se pregătea să citească, The Times… Precizez că admiram pe Huxley, dar nu era, şi nici nu fusese vreodată, „autorul meu favorit“.

Si totusi a imprumutat atat de mult de el ?!!
Abia astept Huxley Rewritten by Eliade de prof Dr Rodica Dimitriu.

Vineri -16 Martie

2008-03-14T16:38:00.011-04:00

Rezistenta la plictiseala. De la capitolul mari revelatii, revelatia uneia dintre cel mai desavarsit ignorate trasaturi morale. Sau trasaturi de caracter. Nu m-am lamurit de ce fel este. Daca ar fi morala s-ar putea dobandi, valorile morale nu sunt nascute ci dobandite prin educatie. Si rezistanta la plictiseala se dobandeste: o arata de exemplu politicienii (la unii dintre ei rezistenta la plictiseala se confunda cu nesimtirea!) sau creatorii.

Pentru a trece ceva de la stadiul de idee la stadiul de produs un "creator" trebuie sa isi induca repetitive obsesii pentru detalii lipsite de glorie.

In general scoala este locul unde ne intarim latura asta a caracterului. Intodeauna m-am intrebat care este diferenta dintre un autodidact si unul “cu facultate” ca sa ajung acum sa cred ca unul din efectele marcante ale trecutului prin facultate este alterarea personalitatii prin adaugarea componentei “rezistenta la plictiseala”.

Nu-mi era clar daca acceptand plictiseala, nefacand nimic impotriva ei, ucidem creativitatea. In acceptiunea generala, cei care "nu au astampar" inventeaza mereu cate ceva. Daca este in acceptiunea generala este superficial bineinteles. In realitate lumea este plina de ideile neastamparatilor "pe jumatate fatate" neduse la nici un "bun sfarsit" ci slefuite numai cat sa poata fi scoase la parada.

Creativitatea unui intelect nedotat cu rezistenta la plictiseala este irosita. Numai cine n-a incercat sa scrie o lucrare, poveste sau chiar schita sau chiar non-fiction, de numai cateva capitole, m-ar putea contrazice.

Rezistenta la plictiseala este una din calitatile cele mai rare si mai prolifice: ea produce oameni pasionati (nu te poti pasiona dupa ceva ce nu cunosti foarte bine, foarte intim si pentru ca sa cunosti ceva foarte bine, foarte intim iti trebuie rabdare), produce parinti buni (cresterea copiilor neridicata la stadiul de hobby este impanata cu plictiseala si sunt convinsa ca parintii foarte devotati, cu adevarat "buni" sunt cei care au o rezistenta la plictiseala foarte ridicata. Parintii care nu o au, "isi vad de viata lor", copiii cresc "pe langa ei" invatand prin osmoza. Invatand de exemplu ca atunci cand te plictisesti dai petreceri, joci table, carti sau biliard, scrii un blog sau te imbeti pur si simplu (hihi tocmai ce vazusem in Le Point o caricatura cu un baietel care cerseste la margine de trotuar sub un cartonas explicativ: tata bea, mama bloguieste... si dupa ce m-am prapadit de ras m-am lasat prompt de bloguit... pentru doua saptamani: scuza palida ce mi-am gasit: eu bloguiesc de la servici, nu pe "timpul micutzilor" toate tentativele de scris de acasa se sfarsesc cu un micutz catzarandu-se in spatele meu cu aerul benevolent de carry on, nu vreau sa te deranjez, dar "deranjand" nevertheless).

Pe urma o sa scriu cum defapt la unii este nascuta si la altii facuta aceasta rezistenta si ca cei la care este doar "facuta" se straduiesc in van sa para ce nu sunt, prostiile pe care le fac doar pentru ca nu au o adevarata rezistenta la plictiseala or sa ii dea intotdeauna de gol (care plictiseala, pentru impostori, este cu atat mai mare cu cat omul este mai sus, cu cat este mai sus, cu atat i-au ramas mai putine de facut si oricum pentru impostor interesul in ce este de facut este secundar interesului de a ajunge sus). Si cu cat mai sus ajung si nedotati cu adevarata rezistenta la plictiseala cu atat mai mare prostia tradatoare: cazul Eliot Spitzer.

Vineri 14 Martie

2008-03-14T11:45:00.003-04:00

Bon: back online cu blogul. Mărgica o sa se dezguste la atata fatzaiala si sa faca pfuuu maman era atrasa irezistibil catre exhibitionism (si sună rău chiar dacă e vorba de spiritual! Si o sa ma apar, o sa zic, Miule faptul ca blogul era online ma facea sa scriu mai des, dintr-un fel de jenă, jena de a lasa sa treaca saptamani in sir fara un post, adica fara un gand. Un post egal un gand si este a recunoaste ca măre au trecut săpatămani in sir si mie in tot timpul asta nu mi-a trecut nimic Notabil prin cap....
Si am sa vin cu un citat din Plesul
“Îţi vine o idee. Una pe care o resimţi dintr-odată ca decisivă. Apoi, furat de vreun gînd anex, o uiţi. Tot atît de repede, pe cît de repede ai perceput-o. Te înfurii. Dar tocmai ai aflat ceva mai important decît însăşi ideea pe care ai pierdut-o. Ai aflat ceva despre autonomia gîndirii. Ideea a ieşit, pentru o clipă, din plinătatea ei, te-a vizitat scurt şi a reintrat în regnul din care face parte. Ai fost un accident, un viciu de parcurs în metabolismul ei”. Si Miul, desi o sa stie cine este Plesu, si o sa dea sa se inmoaie, o sa se reculeaga scurt: draga de ce, de ne ce, esti de acord ca blog online este exhibitionism? Esti de acord ca la 40 de ani erai in plina criza de exhibitionism ? Si eu o sa zic, sunt dar era exibitionism spiritual ! Si ea o sa zica : lasa-ma cu spiritual, intr-un cuvant te-ntreb: eu zic exhibitionism, tu zici da sau nu? Si eu o sa zic da. Caci iata dovada, sunt back online.

Joi, 6 Martie

2008-03-06T11:47:00.011-05:00

Impaturit blogul pus la sertar de aproape o saptamana.
Acum, ca un fumator umbland sa inhaleze cu nesatz fumul altora, in prima saptamana dupa ce "s-a lasat", m-am aciuat pe blogul lui Gabi, scriu comentarii lunguietze si ma amuz trecand drept bizara. Adevarul e ca sunt si raman "bizara" nu numai trec... Si culmea bizareriei este sa fii si multumit ca esti asa, ca doar 0.1% din omenii cu care ai de face inteleg ce vrei sa spui... Cand dau peste vre-un redneck (fara frontiere, generic vorbind ) care pare ca ma intelege si apreciaza. Ma sperii, da sa ma ia cu tristete... hihi, hainele imparatului nu erau nimic pe langa intelectul meu...
Defapt nu l-am pus la sertar ci l-am reconvertit in capcana si-am sa-l mai scot din cand in cand
la pilit pe la colturi.
Ca sa nu o doara pe dulce si frumoasa, cel mai frumos si mai funny si mai dulce copil din lume, cand o sa i se implânte in creier.
Blogul ca o capcana pentru Mărgica mamii ei. O capcana in care sa-si prinda creierul.
Socoteala a fost facuta asa: evident pe nimeni nu intereseaza ce scriu eu aici in afara de papusa care mi se cuibareste la spate cand scriu uneori (da, scaunele sunt atat de profunde si noi atata de subtirele!) si iarasi evident ea in romaneste, adult fiind n-o sa citeasca neam si ever. O sa citeasca poate scriitori romani, dar in engleza.
Certitudine, fara detalii, fara malitzie.
Dar certitudine cu o exceptie. Cand o sa aibe 40 de ani o sa vrea sa citeasca blogul mamii ei la 40 de ani, un blog vechi de 32 de ani !
O sa fie amuzant, vacantele noastre, independenta Kosovoului, Africa si ubuntul din ea, au-pairele ei, nedumeririle mele…
“Abia astept”!!
Astfel hotararea de a lua blogul offline ca sa pot sa-i scriu mai intim si sa adaug fotografii...

Miercuri 27 Februarie - Kosovo

2008-02-27T12:47:00.019-05:00

Ziceam sa inchei cu Kosovo. Eu aici ca ei or s-o mai descoasa cativa ani. Sa ma indepartez de frica, de sange si de suferinta dar nu cu lasitate ci cu stradanie adica sapand catre catre sursa lor.

Cautam ieri cum s-ar spune “closure”. Pe cont propriu. Din Romania de la stanga am auzit ca este foarte bine ca “ne-am opus” independenetei Kosovo fiind un lucru nelegiuit si vazand ca stanga romaneasca nu vede comicul situatiei ca nu’sh cum se face dar tocmai Romania, Bulgaria, Grecia, Rusia si China tarile cu cea mai mare Coruptie sunt, “la o adica” cele mai principiale, m-am intors catre dreapta.
Dreapta romaneasca zice ca rau am facut ca ne-am opus caci ar fi trebuit sa ne aliniem partenerilor strategici care cel mai mare partener strategic, Bush, Lincolnu’ secolului 21 cum il alinta Nabab, miluindu-ma cu prostia majora: “Recunoasterea Kosovo va duce la pace si stabilitate in Europa” m-a determinat sa ma intorc catre materialismul demografic.
Materialismul demografic este impregnat de cinism care este respingator dar macar in cinism nu e suspens si mie nu imi place suspensul. Mie imi place sa mi se spuna care este algoritmul dupa care se intampla lucrurile in general si razboaiele in particular. Sa mi se dea urmatorul numar Bernoulli. Numarul lui Bernoulli urmator exista intodeauna. El personal nu ni le-a calculat decat pe primele 10 cred, dar lasandu-ne formula, mai tarziu unii le-au calculat "de mana" pe urmatoarele cateva sute si de cand cu calculatoarele se stiu primele cateva duzini de zeci de mii si unde vreau sa ajung este ca oricat nu l-am sti noi un urmatorul numar Bernoulli care sa se adune la seria razboaielor Europei, exista.

Am cautat astfel “the pattern”, ciclul, statistici cu numarul de conflicte armate, din Asia confucianista comparat cu numarul de conflicte armate din Europa in idea ca inconturnabila situatie din Kosovo este datorata nu geopoliticii si istoriei ci filozofiei occidentale. In filozofia orientala spun specialistii, confucianismul, atata cat s-au adapat din el, i-a protejat de razboaie de mare intensitate. Am gasit undeva niste grafice (uratzele desigur comparate cu minunatiile mele in 3D care nu vor fi egalate prea curand) care compara intr-un act de pura bunavointa 2000 de ani de istoria Chinei cu numai 300 de ani din istoria Europei si intr-adevar avantaj China. Dar nimic cinic in asta.

Cinismul care ar fi putut sa ma ingretoseze de semestrul 1 de sarcina, de greata ca la intalnirea neasteptata cu carcasele de WMD in Muzeul Spatiului, greata cu transpiratie rece si clatinat pe picioare, ei bine cinismul asta m-a izbit din “The boys bulge theory”. Mi-am zis Doamne, cine ar cuteza sa-l vada pe fiul meu ca pe o umflatura in burta unei patrii?!!

Poate ca de asta in fond nu m-a mai luat cu greata: spunand burta unei patrii mi-am dat seama ca in pofida cinismului teoria asta este si de bine: mi-am dat seama ca ea anihileaza fara nici o consideratie pentru potenta lui larg recunoscuta, nationalismul. The boys bulge theory face nationalism impotent!!The boys bulge theory considera ca o tara umflata in masa demografica cu mai mult de 30 de baieti cu varste intre 15 si 34 de ani, la o suta de barbati, are un “boys bulge” sau “youth bulge”…which according to experience will lead to mass murder and whose effects cannot be offset by foreign aid. The originator of these bleak predictions is the German sociologist Gunnar Heinsohn, who believes that the game is over for Europe The Hitler movement and the Mussolini movement in the 1920s can be explained as youth bulge phenomena. The early Nazis and Fascists had an average age a bit below 30. The Bolshevik movement in the period around the 1917 Revolution can be described in the same way.…The Bolshevik revolution in 1917 was driven by millions and millions of farmers’ sons without land — that was a youth bulge event. Stalin’s Gulag, however, does not fall into this category. – What about Mao’s killings in China?“Again, in the 1930s Mao’s movement was carried by a youth bulge, but when he took power in 1949 and started his great purges by killing landowners, the youth bulge was already gone.”In Europe we have just celebrated the 50th anniversary of the Rome Treaty and in all the newspapers we could read that this treaty ended war in Europe. This is absolutely wrong. If the Germans after 1945 had reproduced as they did between 1900 and 1914, then we would have had a German nation of almost 500 million citizens, and we would have had about 80 million German men between 15 and 29. In reality we have 7 million. And we may well ask ourselves whether these 80 million would have been as peaceful as the present 7 million, or would have been detonating bombs in Breslau or Danzig.” (These former German cities – now called Wroclaw and Gdansk – were ceded to Poland following Nazi Germany’s defeat in 1945, ed.)

Am gasit si alte teorii interesante la Richardson (cu graficele uratzele) care in Analiza matematica a razboaielor incearca sa stabileasca o relatie intre probabilitatea ca doua state sa intre in razboi si lungimea granitelor comune, (totul pus in ecuatie), pe urma la rusii Korotayev, Malkov si. Khaltourina, care in "Secular Cycles and Millennial Trends" demonstreaza, nu foarte surpinzator, ca centralizarea politica este foarte buna, reduce statistic vorbind numarul de raboaie dintr-o regiune data, cu cat mai mare nivelul complexitatii politicii, cu atat mai mare probabilitatea de conflicte armate. Cu alte cuvinte partidul unic este solutia pentru maxim pacifism.... Asta intr-un articol publicat in anul 2006!! Si nu in Rusia ci in South California, la University of California din Irvine.

De asta zic, ca sunt teorii si algoritme pentru absolut orice, eu insami am descoperit cateva "trenduri" (unele postate in baraca altele aici) si daca sunt descoperite deja sa le aflam si sa trecem la altceva si daca nu mai ramane nimic la care sa trecem atunci suntem iluminati in sens huxleyan. Imi este foarte greu cu cinismul din teoriile astea, macar ca ii recunosc meritul de a mai reduce din potenta nationalismului...

Mie imi mai raman de elucidat lacrimile de fiecare seara (de FI-E-CA-RE seara) uitandu-ma la margica trudind la vioara. Lacrimile alea ma descalifica pe mine de la iluminare. Cand neasemuita ei fatzuca se transforma dupa cheia C majora, privirea ei cel mai frumos indepartandu-se si gura ei cea mai frumos desenata dand sa rosteaca si apoi razgandindu-se catre un sarut si apoi strangandu-se crud… sistemul limbic (hipotalamusul?) dedicat in intregime viorii si arcusului uitand de muschii faciali, truda unui copil la vioara este o rara combinatie de forta si delicatete, drogul meu de fiecare seara, ridicandu-ma deasupra lumii fara trecut… je l’aime a mourir precum am mai stabilit.

Kosovo ca un iceberg...

2008-02-19T15:13:00.000-05:00

“Sunt presedintele Romaniei si sunt mort de frica. Stiu ca nu e vorba despre mine.Stiu ca Kosovarii sunt acum in luminile rampei, stiu ca pentru ei este un moment de extaz si angoasa in acelasi timp. Ma rog, nu stiu, asa zice lumea eu nu ma pot gandi decat la mine. Precum majoritatea romanilor si nu vorbesc numai de cei care m-au ales. Ma gandesc numai si numai la mine, ne gandim numai si numai la noi. Kosovari….? Prilej de angoasa de clantanit dintii de frica. Daca as fi fost presedintele Romaniei, in loc sa afirm asta mi-as fi adunat tot curajul si toata bunavointa si generozitattea din mine si as fi pasit la rampa spunand cu fruntea sus si cu cea mai gingasa voce a mea:recunoastem independenta poporului Kosovar, intelegem de unde si de ce vine acest act, avem si noi minoritatile noastre care isi cauta autonomia, si putem sa intelegem de ce Kosovarii au cautat mai mult, de ce au mers pana la capat desi situatia minoritatilor noastre este foarte diferita. Noi ii iubim pe maghiarii care traiesc pe teritoriul tarii noastre. Noi le creem conditii egale de viata le conferim repturi de reprezentare si tot ce o democratie adevarata le ofera cetatenilor ei.
Daca as fi fost presedintele Romaniei declaratia asta ar fi avut o tusa “profesionista” evident dar nu asta conteaza, conteaza ca ar fi proiectat o atitudine demna de Titanicul Majestatii sale nu de cel de Balcani….
Asta este daca chiar trebuie sa vedem in Kosovo icebergul Titanicului de Balcani…

2008-02-18T22:47:00.002-05:00

Azi am scris despre Kosovo.
Intrebandu-ma de ce Romania se opune independentei lor cand toata "lumea buna" este pentru... Ca si cand ne-ar fi frica...
M-am mutat pe wordpress. Ca sa pot sa limitez accesul prin motoare de cautare in primul rand.
Pe urma blogul asta o sa fie offline.

2008-02-14T10:17:00.008-05:00

De cand m-am uitat intaiash data in ochii lui straluminosi, in Palm Springs, acum 6 ani (Doamne, ce faci tu cu timpul, zic 6 ani de parca zic 2 luni) mi-am dat seama ca imi citeste mintea ca pe o carte si placut surprins fiind isi prelungeste zambetul cat sa aibe timp sa puna o sarma, de la creierul meu le creierul lui. Magistrala de data unidirectionala hi hi. Ca altfel de ce sa-mi fi zambit asa?
In orice caz aflu azi cu foarte mare bucurie ca Steven Spielberg declina jobul de artistic adviser la JO chinezesti pe baza de Darfour (China is believed to have influence over the Islamic regime because it buys two-thirds of the country's oil exports while selling it weapons and defending it in the United Nations). In acelasi timp China (cenzorul en chef) a decis sa riposteze inteligent boicotand prompt ET distribution!! Si nu ma gandeam eu ca un boicot s-ar cuveni? De acum mai mult timp? De acum 4 luni!!

"In alta ordine de idei, iar am arsuri la stomac de la chineji. Voi n-ati zice ca ar merita un boicot de JO? Dincolo de alte incalcari locale ale drepturilor omului este nesimtirea mondiala. daca in ce fac acasa este greu sa intervii sau sa influentezi fiind cata masa este, la ce fac international ai putea sa le bati obrazul... Mi-a stat in gat Nobelul pentru pace pe cand "Myanmar" se umplea iar de sange si am gasit un intelectual de stanga care face socoteala (si ii iese si s-ar aplica si la Sudan) ca junta aia fiindca in fond mica numeric, embargo-ul economic ar trebui sa functioneze fara sa afecteze in vre-un fel pe bietii progoniti carora petrolul nu le justifica nici una din firmiturile de pe masa, le este numai motivul terorii zilnice... si daca alta data n-ai cum sa-i faci pe chinezi sa se plieze, rusineze, simta raniti in orgoliu, acum cu Jo ai avea cat de cat.... in Myanmar este Total si vor fi curand rusii care au un contract proaspat semnat de cooperare pt nuclear, dar francezii zic ca daca pleaca ei intra imediat China National Petrolum Corp care ar trece la exploatat mai agresiv la dezvoltari pe sangele boborului etc." in baraca9 spuneam asta

Constelatii

2008-02-12T10:48:00.002-05:00

Psihologia moderna n-a inteles nimic din Huxley. In psihologia moderna o persoana neinteresata in cotidian, neinteresata in “mersul lumii”, o persoana pe care nimic nu o poate entuziasma, perpetuu serena se numeste sceptica, flegmatica ba chiar este suspecta de vre-o boala “neuorobiologica” gen sindromul Asperger (care se recunoaste dupa “a lack of spontaneous seeking to share enjoyment, interests, or achievements with other people” pe scurt “lack of social or emotional reciprocity...”). La Huxley aceasta se numeste iluminare!! Are (in After many a summer...) un splendid pasaj unde vorbind despre inadecvarea limbajului in descrierea sentimentelor si a tot ce tine de viata spirituala (limbajul fiind nascut si crescut ca sa descrie lumea inconjuratoare in principal iara nu pe cea interioara la care il aplicam totusi fara rezerve, asa inadecvat cum este ) si luand ca exemplu cuvantul dragoste pe care il folosim ca sa descriem atat dragostea de tara cu toata incarcatura ei nationalista cu toate razboiele in care o invocam si cu toti mortii pe care i-a presarat prin istorie cat si ca sa descriem dragostea de Dumnezeu si dragostea lui Dumnezeu fata de noi (fix acelasi lucru) si dragostea filiala si dragostea materna/paterna si dragostea fata de colega de banca. “On the human level the word stands for a great many different states of mind and ways of behaving. Dissimilar in many respects, but alike at least in this: they’re all accompanied by emotional excitement and they all contain an element of craving. Whereas the most characteristic features of the enlightened person’s experience are serenity and disinterestedness. In other words, the absence of excitement and the absence of craving.”

the most characteristic features of the enlightened person's experience are the absence of excitement and the absence of craving

(si citand acestea din cartea deschisa pe genunchi sub birou sunt mort de ras ca un scolar. De dimineata vazand cum imi iese Huxley din poseta, seful familei s-a indignat Ce faci mama mergi la lupta cu cartea dupa tine?!! Soldatul nu merge la razboi cu romanul in buzunar! La care eu nedestablizata inca zic: Except Churchil zic citea Jane Austin intr-o stare de abandon total incat uita de reuniunile de lucru si trebuiau sa mearga secretarii sa-l traga de maneca Mr Churchill? War meeting?! La care seful familei zice si de asta a si pierdut alegerile. A fost singurul care a castigat razboiul si si-a pierdut functia in alegeri...!)

Postul asta trebuia sa fie despre personalitate. Mi-am dat seama ca nu imi plac hiper realistii. Oamenii “foarte cu picioarele pe pamant” cum li se mai spune si se vrea sa se fie de bine. Din acelasi motiv din care nu imi plac pictorii realisti. Un pictor trebuie imi arate intr-un tablou ceva ce eu nu pot sa vad cu ochii. Realistii mi se par oameni care fie recunosc ca ceea ce au in fata ochilor este mai frumos decat ce este in mintea lor si atunci pot sa le admir sinceritatea fie nici macar nu isi dau seama ca asta este cazul si atunci nu le admir nimic. Nu ma intereseaza pur si simplu. Imi displac. Ii evit. Nu este ca nu stiu despre ce vorbesc, vorbesc despre lucruri pe care le stiu foarte bine dar lucrurile alea nu merita sa vorbesti despre ele pentru ca lucrurile despre care vorbesc ei sunt deja literatura. Nu sunt experiente personale inedite, ei nu pot invata pe nimeni nimic ei pot sa invete pe cineva ce se poate invata cinevaul singur dintr-o carte.

Dar ce vroiam sa spun este ca m-am apucat sa ii predau margicii de 7 ani cursul despre personalitate. O fi fiind de la categoria invata orbul pe chior (avand in vedere ca unele referinte vorbesc despre 4-5000 de tipuri diferite de personalitate dintre care eu as putea divaga doar pe vreo duzina doua si inca facand apel la indulgenta) dar este oricum mai bine decat nimic. Intru mare crucirea mea, desi lipsa intelegerii personalitatii unui om este ceea ce are cel mai mare potential de a ne ruina ani intregi din viata daca nu toata viata (echlibru mental si financiar ca sa citam doar doua aspecte cu succes la public) . In clar ma gandesc la cate milioane de femei neinstare sa inteleaga semnele viitoarei brute, batause sau alchoolice sau fustangii, sunt cronic intoxicate pe viata dintr-o otravitoare doza de deceptie, sau prin divort, sau prin nedivort torturate zilnic, fie fizic, fie moral sau mortal, fie in alte feluri neinventariate. Ma mir ca lectia despre personalitate si fatalismul din ea, despre alcatuirea ei asemenea unei constelatii din multiple trasaturi adunate ca sa contureze o anume imagine, lectia asta nu ni se preda niciodata. Nu este ca vine inexplicabil dupa bazele analizei matematice, ci ca nu vine de loc!
Linkul de dedesubt arata de unde aceste ganduri si senzatia ca nu este timp de pierdut, ca trebuie inceput si inoculat copilul de foarte mic, astfel incat recunoastrea trasaturilor care alcatuiesc personalitatea unui om sa ii devina ceva la fel de natural ca si recunoastrea clasei sociale careia un om apartine, dupa vocabular si accent. Pentru lucrarile de laborator o avem ca material didactic pe au-paira indragostita de cine nu trebuie, Margica fiind foarte absorbita in monitorizarea relatiei au-pairei cu redneckul pe care si l-a gasit.

Pe urma iarasi un curs obligatoriu mi s-ar parea Analiza paradoxurilor nemuritoare in care sa se predea notiuni batatorite pana la pierderea tuturor culorilor si chiar si a celei mai vagi urme de sens. Notiuni cum ar fi matusalemica “moderatia este calea imparateasca” din care populatia intre 15 si 25 de ani nu ar intelege nici macar cuvintele lasa la o parte sensul, reformulata in “competitivitetea, procedarea metodica si desavarsita organizare ba chiar si bunatatea duse in extrem pot produce rezultate adverse”.
“Fii atent la ce iti doresti pentru ca s-ar putea sa ti se intample”, “placerea iti poate aduce suferinta si “cel mai mare risc este sa nu iei nici unul” etc. Daca l-ai putea face pe un copil sa inteleaga sensul acestor cuvinte... ehei!

Anchor Stones

2008-02-03T22:45:00.000-05:00

Parfum de marmura. Aceasta este prima mea "architectural masterpiece" in colaborare cu margicile (carora li se pot atribui toate imperfectiunile). Imi lipseste acut statistica despre cati dintre copiii care au construit cu anchor stones (incepand de la 4 ani, cati dintre ei?) au ajuns arhitecti.

Anchor blocks sunt facute azi ca si acum mai bine de 100 de ani dintr-un amestec foarte secret de cuartz si creta sunt grele si intr-un fel parfumate si se pot lasa mostenire. "Playing with them takes you back to the time of cathedrals and castles". Cu adevarat.

Despre cusca greierasului

2008-01-29T13:04:00.001-05:00

Huxley din nou. Nu m-as mira sa nu simt nevoia sa mai citesc altceva pana la sfarsitul vietii: Huxley tot si de la capat. Gasesc la el tot ce ma preocupa, ma amuza, ma transporta. Filozofie, religie, arta, educatie, societate, sarcasm, delicatete, sfruntare, toleranta. Si marele stil to smooth it all down the throat. Ultima aluna la care rontzaim cu nesat citind After many a summer (dies the swan). Conflictul dintre personalitate si libertate. Din care am inteles dupa cum urmeza.
Libertatea vine cu un pret prohibitiv: eterna vigilenta. Si cine este in stare de eterna vigilenta? Calugarii poate?
In rest de cum nu esti atent cum la zdup. (oh, nu vorbesc despre “cine ne-a furat revolutia”, ca si cum un minut n-am fost atenti si cand ne-am uitat ia-o de unde nu-i, ne furasera revolutia ). Deja ideile despre viata de zi cu zi, sau despre viata in sens mai larg, chiar in sensul cel mai larg. De cum le lasi sa se iteasca, de cum te-au zidit. In general cu cat mai familiare cu atat mai aproape gratiile. Bunoara eu, de cum ma gandesc la micutzi de cum nu mai sunt un om liber. (As putea sa dau exemplu orice alt gand tip de gand).
Sigur nu este nici o neintelegere a necesitatii (de a ma ocupa de ei cat de bine pot). Este infinitul din notiunea de bine care ma leaga. Notiunea de bine este ca si in matematica un domeniu deschis, incepe de la ceea ce in aparenta poti tu sa faci si nu se termina niciodata. Poti intodeauna sa faci mai bine. Chiar si dupa ce ei s-au culcat mancati pupati jucati cititi dansati discutati sensul vietii si cantati la vioara chiar si atunci poti sa pui armele in cui sau poti sa te apuci sa le ascuti. Poti sa spui asezadu-te in pat cu o carte, maine la pranz le trimit mancare chinezeasca sau poti sa te dedici pentru doua ore unei mancaritze din ingrediente organice. Poti sa te asezi cu o carte pentru sufletul tau sau poti sa te asezi cu o carte despre sufetul lor, sau cu o carte pentru relaxarea ta sau cu o carte pentru imbunatatirea ta (de care vor profita in mod direct). Sa te uiti la un film sau sa te lansezi intr-o discutie despre cum sa facem sa fim mai fericiti in viata. Alegerile sunt facute in functie de personalitatea fiecaruia. Oricum ar fi personalitatea cuiva si orice varianta ar fi aleasa, destinat tot unui zdup esti. Liber esti doar pana faci alegerea. De cum ai ales, s-a terminat. Chiar daca alegi sa te relaxezi si te uiti la un film (sa zicem fiindca este mai putin evident). Intri in film si spiritul ti-e prizonier o ora jumate, cand iese de la film intra inapoi in vechea cazarma. Si in general personalitatea te ingradeste foarte strans, de indata ce se cimenteaza ea, cimentat esti si tu. Pana si fiintele capabile de o aparenta mare abnegatie, abnegatia este doar o prelungire a personalitatii din care nu scapa. Personalitatea poate sa te indemne sa te dedici altora, chiar sa te abandonezi altora dar asta nu inseamna ca iesi cu adevarat dintre gandurile dedicate tie si obsesiilor tale (facutul binelui, ajutatul altora, familia, prietenii, jobul, politica, hobiurile in orice ordine le-am lua si dincolo de ele... despre dorinte nici nu mai vorbim, aia cu “sclavul dorintelor” o stie si un preschooler). Pe scurt suntem prizonierii gandurilor noastre si ca sa fim cu adevarat liberi ar trebui sa fim atenti sa nu ne gandim la nimic stiut. Sa dam la o parte toate gandurile stiute si sa cautam dincolo de ele. Fara incetare. De cum incetezi, de cum zdup. Nu vi s-a intamplat sa stati de vorba cu un mare altruist, cineva completamente, fatis si vadit dedicat altora si sa aveti sentimentul ca gandirea lui nu se poate intinde totusi cat sa va ajunga si sa va cuprinda?

Time is evil zice Huxley si explica. Brusc mi se pare atat de evident. Timpul este rau si viclean. Sunt de acord si cu toate astea ne rugam deliver us from evil si ne izbaveste de cel viclean. Cred ca de asta ne rugam cu adevarat mai ales inspre sfarsitul vietii mai ales la oboseala si disperare.

“Sa fii un om complet, echilibrat este o sarcina foarte dificila dar singura care ne este defapt oferita. Nimeni nu ne cere sa fim altceva decat oameni. Doar oameni. Nu ingeri nu demoni. Omul, o creatura care paseste cu grija pe o coarda intinsa, cu inteligenta, constiinta si tot ce este spiritual intr-o parte a balantei si corpul si instinctul si tot ce este inconstient, teluric si misterios in cealalta parte a balantei. In echilibru, ceea ce este teribil de dificil”. Citat aproximativ din Punct Contra Punct defapt.
Sa fii un om complet, echilibrat este singura sarcina care iti este oferita. Nimeni nu spune ca ar fi bine sa fim si liberi. Libertatea este prea greu de obtinut si pastrat. N-are nimeni timp sa fie vesnic atent la ce gandeste sa se dea la o parte din calea gandurilor care vin precum asteroizii, atent la drumurile pe care si le traseaza, tocmai pe cand nu este atent, intortocheate.
E prea greu sa te eliberezi. Pretul este prea mare: eterna vigilenta.
...
Oricum ar fi concluzia asta macar nu este in contradictie cu celalalt post despre libertate si autoselectia catre etern pacifism.

Sa nu dam gurii ce este al mainii, sa lasam verba sa volant si sa scriem ce este de scris

2008-01-23T11:08:00.001-05:00

Motto : “until the day came when the books were empty

and the minds shut and the library closed forever”

Ray Bradbury Fahrenheit 451

Indemnurile din titlu, lipsite de eleganta, marcheza frica de adancul "fracturii sociale" la care Microsoft aprofundand, de curand a si savarsit. Fractura dintre partea de societate care se simte mai bine in restaurante cu fata de masa si servetele de panza cu meniul scris pe o coala de hartie curata in opozitie cu partea de societate care se simte mai bine in restaurante cu mese din vinyl si meniuri turnate in plastic. Nu ma indoiesc ca cei din urma ar aprecia posibilitatea de a-si pune degetele si lasa amprentele pe meniu, de a agata cu mana si trage si impinge poze pe un ecran grasos, pentru ca timiditatea fata de transparenta si translucid pe care si doar o respiratie de prea aproape poate sa le compromita, nefiind de consum nu va fi in spiritul lor.

Pe urma se poate reflecta asupra efectului centrifug al timpului. Despre cum iata ceva care a fost in centru capata azi particula EX, ceva care a fost in centrul atentiei societatii devine azi (intr-un sens restrans) marginal, excentric. Partea de societate cu servetelele de panza, care a fost candva in centru generand idei, inventand concepte, definind modernitatea, facand legile, conducand, pare ca va fi in curand, partea de societate care adaposteste excentricii. Excentricii care inca scriu cu mana... Ding dongs!

O sa se spuna in loc de vezi daca nu i-a placut cartea unde a ajuns? Vezi daca i-a placut cartea si nu i-a placut sa consume (noi tehnologii etc) daca n-a tinut pasul cu consumul, vezi unde a ajuns? Nimeni nu mai da doi bani pe el.

Este ceva bradburyan in viitorul asta fara tastaturi si fara mouse insinuand ca cel mai bine ne-ar fi sa ne fie cel mai simplu si cel mai simplu ne-ar fi daca masinile ne-ar intelege direct vorbirea. Speech recognition. Scrisul cu mana garanteaza ca inainte sa iasa pe gura cuvintele (si in mod ideal si ideile construite cu ele) fac un tur printr-o parte de creier care se pare are efect de filtru. Filtrul gandirii ?
Nu vreau acum sa dau in panica bradburyana dar mi-aduc aminte de el (intr-un interviu ?) zicand ceva despre cum in loc sa incercam sa ne imaginam viitorul ar trebui sa incercam sa il impiedicam. Sunt multe elemente in Fahrenheit 451 inerente viitorului imaginat la Microsoft, o societate in care oamenii raman copilarosi, a caror inteligenta diminueaza (nemaitrebuind sa citeasca ci doar sa priveasca, doar sa asculte), oameni care vehiculeaza idei imprumutate, cuvinte al caror inteles le scapa, pentru ca dupa ei dialogul, schimbul de opinii se rezuma la face schimb de citate, oameni in care piramida nevoilor incepe cu un televizor “mural”...
Bradbury incerca sa fie pozitiv cum ca o societate de felul ala n-ar fi totusi viabila si ca daca nu ne lasam descurajati si avem grija sa ne intoarcem de la bucuriile artificiale, machine-made cum ar veni, catre cele daruite de natura, o sa fim ok. “Priviti lumea, este mai frumoasa decat toate visele fabricate si cumparate in uzina”.... si zicand acestea mi-am dat seama ca prietenul meu necunoscut Alin este bradburyan.

In general nu ma bucur sa fiu lasat deoparte dar fiind vorba despre microsoft dezvoltand tehnologii voi fi foarte bucuros sa ies din radar. Sa fiu pe radarul lor imi da the creeps.

Adevarul despre emigranti

2008-01-11T10:48:00.001-05:00

E greu sa fii emigrant. Cel mai greu mi-a fost sa emigrez din adolescenta in adultie. Adica m-am adaptat acum "catre" 40 de ani, pot sa spun ca ma simt integrata, dar recunosc, dese sunt inca momentele in care nu ma simt la fel ca toti ceilalti, imi dau seama ca si ei vad ca eu sunt diferita, port inca accente pe frunte, inca ma incrunt tinereste, se vede clar ca eu vin din adolescenta si ca in adancul sufletului asta am ramas, asta sunt inca: o adolescenta, degeaba incerc sa fac totul ca ei, sa-i maimutaresc aproape. Si nici nu mai am rude ramase acolo, au emigrat toti, am rude in copilarie si de aceea ma intorc destul de des, sunt la curent ...
Vorba poetului tara de unde vin calator e o tara de dor. El venea din Romania, eu vin din adolescenta ca sa-l parafrazezpe Antoine (de St Ex) care zicea in Citadela :
Je suis de mon enfance comme on est d’un pays.
De fapt patria mea de adoptie, adultia, este un melting pot. In melting pot, ca in melting pot, este multa varietate, fiecare contribuie cu bagajul lui genetic si asta e placut, cand nu este insuportabil. Este greu sa traiesti in the melting pot unde fiecare aduce calitatile lui diferite de ale celorlalti cum diferiti sunt fulgii de zapada dar fiecare aduce si foarte multe tare si defecte specifice nationalitatii, adica functie de copilaria in care au crescut. De unde reoese ca pentruca sa traiesti in the melting pot iti trebuie piele groasa! Ingrosarea epidermei este la unii doar aparenta. Lumea asta a emigrantilor este plina de impostori. Li s-a ingrosat pielea numai pe dinafara iar pe dinlauntru nu. Infine nu pe dinlauntru propriu zis al pielii, nu de la suprafata care impiedica vederea sangelui catre inima mergand ci pe dinlauntrul adevarat care este numai din sentimente si senzatii facut.

Mi-am amintit din nou despre Antoine de St. Exupery

Mi-au mutat biroul la etajul 3. Mi-am transferat astfel continutul sertarelor si dulapurilor in cutii si intamplandu-ma peste scrierile mele (tehnice!) din epoca Franceza si regasind printre randuri pasiunea necontenita d’antan, m-am lasat prada amintirilor care arshice m-au facut. Am cazut trasnita de dor in neputinta vre-o doua ore.

Mai erau si cateva poze de la o conferinta in Saint Malo, pe remparturile orasului corsarilor si a lui Chateaubriand care sade in pamantul unei insulite uitandu-se catra Anglia si care poze trebuie sa fi contribuit si ele cert este ca m-a luat cu un dor violent cum ma lua despre Bucuresti pana sa ma intorc in vacanta asta vara. Am recitit nitic Chateaubriand, cometariile la rece despre casatoria lui Il n'y avait ni rapt, ni violation de la loi, ni aventure, ni amour dans tout cela; ce mariage n'avait que le mauvais côté du roman: la vérité. Nu m-as fi gandit ca le mauvais côté d'un roman soit la verite...

Poze din Marsilia, am sa scanez cateva si iar doooor de s-o iau la goana peste Atlantic zoom past Frioul si majestuoasa puscarie si sa intru in Vieux port de Marseille pe unde a intrat Napoleon. Pozele de pe Frioul, de pe vaporasul care ne-a dus acolo...

sunt miliarde de tari pe lumea asta, toate brodate pe niste vise pe care am cusut realizari semanand la fel de tare cu visele originale cat seamana trandafirii cusuti in cruciulite pe panza de sac cu originalle si avand in comun mai multe sau mai putine elemente geografice tara de unde vin calator este facuta din toate clipele fericirii mele care slava Domnului nu au incaput intre niste granitze de aceea azi ideea de exil, emigrare si plecare a fost revizuita si desi are ceva accente tragice este precum va spun despre timp iara nu geografie.

Neveste celebre si alte curiozitati tardive

2008-01-03T10:54:00.000-05:00

As zice ca 13 decembrie e o zi nefasta de n-ar fi si ziua in care s-a maritat Margaret Thatcher. In rest nefasta as nefast can be:
- pentru bastinasii din New Zeland fiind ziua in care Abel Tasman le-a descoperit paradisul,

- nefasta pentru Al Gore fiind ziua in care Al Gore concedes presidential election, George W. Bush named president

- si nefasta pentru Sadam Hussein fiind ziua in care a fost capturat outside of Tikrit.

Nichita Stanescu a murit pe 13 decembrie si n-am terminat de plans, il plang "ca la inceput" mi-am dat seama (si merci Bibliotecarule!)

Dar anul asta, anul deja-de-abia trecut, pe 13 decembrie a murit Laura Huxley a doua. A doua doamna Huxley that is.
O femeie foarte independenta care desi dotata ea insasi cu multiple talente implinite (violonista “geniala”, dotata de o Guarnieri de la 1705!! Debutand ca adolescenta la Carnegie Hall, copil prodige, autoare de carti si de splendide alte daruri societatii) pare ca a preferat acest titlu de Doamna Huxley. Ea a experimentat cu el LSD si a scris cu el si a crezut cu el in geniul societatilor utopice de genul descris in Insula. Laura avea 96 de ani si a murit de cancer. Ceea ca ma face sa ma abat de la subiect si sa il mentionez pe inventatorul LSD un elvetian la care m-au surprins doua aspecte: longevitatea (tocmai ce a implinit o sutilica de anishori la aniversarea carora a participat insusi presedintele Elvetiei (cine ar fi crezut ca el exista?!) ) si notorietatea Geniului sau precum el figureaza in pozitia nr 1 pe lista celor 100 de geniali in viata. Lista alcatuita de Telegraph subliniaza ca in Great Britain sunt cele mai multe genii pe cap de locuitor din lume. Nu degeaba am simtit eu intrand la Mr Pickwick’s Ye Old England Pub din Stowe ca trebuie sa pliez bagaje si sa ma mut in countryside Anglia! De dinainte de a vedea clasamentul vreau sa spun, si fara sa iau ci numai gandidu-ma la LSD am avut viziunea! (Pentru a va incita sa deschideti lista celor 100, aflati ca ea va rezerva mai multe surprize dintre care nu ma pot abtine sa dezvalui: prezenta lui Osama BenLaden in pozitia de dinaintea lui Bill Gates dar imediat dupa Mohamad Ali. Ruppert Murdoch nr 20 cu mult in urma lui George Soros nr 3 care il devanseaza pe Steven Hawking !!!... Si mai zic Prince care il devanseaza pe Noam Chomski si Puteti sa n-o mai deschidetzi ca le-am epuizat probabil).

Am umblat “tot netul” in cautarea unui book club in care sa ma exprim despre Insula si neajunsurile ei. Deja aspectul literar esteeee... epurat. Aspectul literar este “sublimat”.
Dar restul, societatea lui utopica si cea mai fericita de pe pamant, societatea aia care a facut scoala si fani activi pana in ziua de azi, despre lipsa vadita de coerenta (nu interferam cu natura, traim astfel incat sa o tulburam cat mai putin, in schimb intereferam sfruntat cu natura umana, selectand de la nastere prin eprubeta pe cei mai inteligenti si mai creativi), nu alergam dupa eficienta maxima, ci alergam dupa multumire, oamenii nu fac precum in odioasa societate capitalista numai ceea ce pot sa faca cel mai bine astfel incat randamentul sa fie maxim ci fac pe rand de toate astfel incat sa nu se plictiseasca. Un om de stiinta foarte capabil lucreaza si pe camp cateva luni pe an, sau ca pescar pe un vas pescaresc etc. Nu se spune ce face pescarul care nu poate face si pe omul de stiinta cateva luni pe an, sau si pe educatorul sau pe asistenta medicala. Ideea cred ca este ca atunci cand ii vine randul pescarul face oricum si pe omul de stiinta si pe profesorul si ca nimeni nu se supara daca nu face la fel de bine ca altii. Cam greu cu dubla masura a lucrurilor acolo si cu naivitatea unora dintre hugely hyped questions cum ar fi “what are boys and girls for ?” trebuie sa spun ca citind eu acestea confinata intr-un spatiu miscator cu margica de 7 ani si intorcandu-ma catre dansa s-o intreb: ea ce raspuns ar fi dat intrebarii asteaia, l-am considerat pe al ei mai bun decat pe al lui Huxley! Blasfem, I know.

Dar m-am abatut de la titlu si mai aveam o nevasta celebra (viitoare?) pe raboj.
Ce ma deranjeaza la nou gasita fericire a lui m’siu Sarkozy, Carla Bruni pe numele ei de frumos, telentat si foarte sensibil top model, este asemanarea cu Cecilia fosta Sarkozy. este deja al 4lea cuplu la care notez ca noua iubita este fizic calchiata dupa fosta. O fi induiosator.

Lectia despre intuitie

2007-12-31T12:02:00.000-05:00

Ar fi trebuit sa scriu ceva despre Craciun sau despre Anul Nou. Dar cum acestea sunt notiuni si cum notiunile nu au puterea sa faca fericit pe nimeni (am putea spune ca notiunile nu au nici o putere?), am scris ganduri.
Ganduri care nu sunt “de sezon”, dar mergand prin blogurile altora (ca sa vad cum gandesc alti oameni, de asta citesc blogurile altora) si mergand acum dupa Craciun mi-am adus aminte ca pot sa inteleg cum gandesc alti oameni chiar daca ei nu scriu ganduri. Poti sa le citetsi gandurile chiar si fara sa le citesti Gandurile.
Asa ca La multi ani!

am zis totusi sa scot un item de sfarsit de an. Scris anul trecut pentru baraca. Pentru ca iarasi sunt acolo, la studiat antene (legatura cu Craciunul si sfarsitul de an se face prin aceea ca a fost scris anul trecut in preajma Craciunului: la multi ani!)

Lectia despre intuitie for dummies cum ar zice unii caracteristica inerenta intuitiei umane, cum zic altii testul ratei* ne invata ca daca merge ca o rata si macaie ca o rata, chiar daca nu poarta eticheta, noi stim ca este rata.
Extrapolata la antene “neintentionale” testul ratei ne indeamna sa credem ca daca emite ca o antenna si daca receptioneaza ca o antenna, chiar daca nu arata ca o antena, sanse sunt ca este una. Inveselita de gaselnitza, am iesit la vanatoare de antene neintentionale pe un top de chip, ochind cu mare curiozitate prin lupa suspiciunii printre bucatezele de angstromsi de metal cu grija distribuite in toate directiile, sitting there looking pretty, pe cine sa banuiesti mai intai dintre sutele de miile de ele ? si tot considerandu-le pe toate mai intai practic si pe urma din ce in ce mai filozofic (losing focus cum s-ar spune de ar fi gingas) mi-am dat seama ca totul pe lumea asta este o antena deghizata si de ce mi-as mai margini atunci cautarile la un top de chip numai ? si lasandu-mi ceafa pe spatarul scaunului m-am inaltat bagabondzind pe deasupra tuturor celor cate le-am pus la cortex ca sa vad cine si cu cine face o antena. Neintentionala. Ca de antene bine proiectate, evidente, cum ar fi media plus lumea politica, nu ma mai leaga nici o nedumerire.
Mare distractie cum toti si fiecare, luati cate doi, facem o antena. Daca nu ne gasim perechea putem emite totusi ca un monopol, folosind o masa mai mare de oameni drept inpamantare si daca si numai daca suntem mari personalitati .... adica mai pe diagonala luand-o, orice persoana cu ganduri libere si cu orice alta persoana care are disponibilitate pentru gadurile altora, pot forma o antena. Mergi pe strada dai de o potcoava, o ridici si poti sa zici hmmm ce mai patch antenna (o potcoava poate sa fie transformata in antena, prin simpla-i asezare pe un margean de chihlimbar si aducerea unui semnal electric la mijlocul dansei). Sau mergi pe strada si gasesti un cui, poti sa spui linistit iaca un pol al dipolului si daca mai gasesti unul (cuiele avand tendinta sa se rataceasca in grupuri mici), poti sa zici hmmmm ce mai dipol de antena!
Nu conteaza ce forma au (doua metale) si nici unde si nici cum sunt asezate : ca sa se constituie intr-o antena este suficient ca sistemul format din ele doua, sa fie excitat cu un semnal oricat de mic dar de frecventza potrivita.
Nu este si la noi exact la fel ?
Eu azi am emis o idee. Azi am fost izotropa caci am emis-o la fel in toate directiile. Am emis ca un monopol folsindu-ma de voi toti ca return path pentru ideile mele. Asta este tot ce ii trebuie uni element ca sa fie antena:
electroni/ganduri libere, excitatie de lungimea de unda potrivita si "o masa" (de obicei metalul cel mai voluminos din preajma) care sa serveasca ca return path pentru curentul care o strabate.
Despre Eficienta (cata putere am radiat fata de cata am consumat), despre Receptie (cat camp electric am generat la o mie de metri distanta fata de cat voltaj am luat) despre alte metrici cuvenite antenelor, se poate argumenta. Calibrajul aparatelor de masura apentru campul electromagnetic este cel mai delicat, cel mai controversial si mai pasionant dar teoria antenelor aplicata la voi este o inveselire.
*While no one really invented the duck test since it is an inherent characteristic of human intuition, it seems to have been first named and described during the Cold War in 1950 by Richard Patterson, United States Ambassador to Guatemala, in his accusation that the government of Jacobo Arbenz Guzmán was communist.

As vrea sa imi aduc aminte de zilele astea, zilele de dinainte de Craciunul 2006 cand lucrand la antene si la ideea asta vaga, mi-am surpins o parte a creierului fluturand o bastistuza catre Nichita Stanescu, sau poate doar fluturand catre zilele cand il adoram cu curajul dat de asemanari inchipuite. Ii semanam pentru ca si pe mine ma delecta matematica dar si cuvintele. Pentru ca si lui ii placea sa se preumble prin fizica si sa se intoarca poet. Ar mai fi fost si cultul lui pentru prietenie cred.... ii stiam pe de rost si proza „Spre diferenta de ideile matematice, exprimate prin numar, ideea vaga se exprima prin metafora” scrisese el undeva in „Logica ideilor vagi”. Eu la metafore stau mai prost dar vagitudinea-mi neintrecuta compenseaza. Mai era si Eugen Barbu, cu matematica si cu cuvintele in aceeasi oala forfotind la rece. In orice caz, in toate zilele astea de dinante de Craciun, i-am dat bonus partii aleia de creier: m-am intrerupt si i-am citit tot ce-am putut gasi inedit despre Nichita si despre iubirile lui, ce femei!

Faptul de a avea perspectiva si nedreptatea din el

2007-12-30T23:33:00.000-05:00

Ce inveselire ar fi fost vacanta aceasta de n-ar fi murit Benazir Bhutto. Dar n-avea nimeni leac pentru ea, vorba poetului
dragostea de soartă e o patimă mai mare
Decât orice pătimire,
Decât orice soartă.

Am pus bazele skiului si in micutzul cel mic si in mine bazele unei noi dorinte din tagma celor covarsitoare: locuitul unei locuinte cu vedere la crestele muntilor dar nu vazute din vale ci din deal. Cea mai mare terapie asta este. Si cu bay windows jur imprejur. Pasesti dimineata din pat si dai cu ochii de ei, deja acolo, tot acolo, in distanta (foarte importanta), their Suchness cu o zilnica si gentila intrebare: intre tot spatiul asta dintre tine si noi ce faci tu? De asta faptul de a avea crestele la nivelul ochiului iara nu deasupra mi se pare esential. Am trait la Grenoble, 7 ani intre munti. Vorba lui Sthendhal, nascut si crescut acolo, la capatul fiecarei strazi era un munte. Dar asta nu mi-a oferit perspectiva asupra vietii, eu eram in “chiuveta” la un loc cu ceillati, neputand sa trecem cu ochii decat de la unul la altul, neputand sa imbratisam cu ochii si cu atat mai putin cu mintea viata noastra in contextul Vietii. Pe cand daca stai sus pe deal, deasuptra unui sat sau oras in care vezi bine cum se trece Viata, cu dimineti si seri si nopti cu busoane si nunti si botezuri si inmormantari, cu manisfetatii si alegeri si ambulante si artificii, ei bine ce perspectiva! Plus intrebarea muntilor din zare intre tot spatiul asta dintre tine si noi ce faci tu?

Pe urma skiul. Practicatul unui sport extrem, este si el terapie. SI inca una de soc. Duci un copil teatral si ipohondru pe o partie, ii dai drumul la vale si la capatul primei coborari, dominata si sfarsita de Hazard iara nu de Indemanare, el este deja schimbat. Vorbeste altfel, accentul cade pe alte cuvinte si distanta dintre ele se mareste... Scosul copiilor in fiecare zi la ski este ca administratul unei doctorii revelatoare nu de precaritatea vietii ci de magnitatea durerilor ei: urcam spre sfarsitul zilei in telescaun intr-o tacere de-as fi putut sa le aud gandurile: la ce ar putea sa se intample cu mine, faptul ca acum mi-e frig sau ca ma doare o glezna, ca imi curge nitic sange de la o unghie si ca mi-e sete nu sunt intamplari, n-am ce sa deschid gura.
O vacanta cu ei si pentru ei, in Sunetul muzicii.
Pe urma o sa ma intorc sa scriu despre suchness si despre cum faptul de a avea perspectiva este foarte de dreapta. Adica pare nedrept.

ADN: auto-selectia catre etern pacifism

2007-12-19T00:06:00.000-05:00

Cel mai tare ma distreaza titlurile mele. Si pacifism nu este cuvantul. Acesta este cher Antoine St-Ex la clope au bec, pentru mai tarziu.
Sunt inca la Huxley si gasesc in el (si influentabila cum sunt, bine nu-mi pica) ideea ca muzica este o arta inferioara arhitecturii, dovada faptul ca exista copii prodige in muzica dar nu exista copii prodige in arhitectura si ca dincolo de orice argument arhitectura ramane ceva ce eludeaza pe mai toata lumea, in cel mai larg sens cu putinta. Arhitectura este arta cea mai inaccesibila cum ar veni. Cea mai expusa, cea mai frecventata si cea mai inaccesibila in acelasi timp. De ce om fi insotind notiunea de accesibilitatea cu cea de inferioritate nu se stie. (Se stie dar nu se are chef sa se caute).
Si ne ofera el tirada unui batran arhitect revoltat de refacerea Londrei dupa bombadramentele ww2 care atesta ca oamenii prefera in loc de spatii deschise, largi, necuprinse, luminoase, inghesuiala unor stradutze aliniate strans cu cladiri inalte facand cerul sa le parvina sub forma de petice de marime cu cat mai mica cu atat mai sic. Remarc ca la ce faima are cerul Londrei n-ar fi trebuit sa i se para paradoxal.
Si iacata-ma startled, cautand o explicatie acestei contradictii (de a iesi dintr-un horn ingust pe un varf de munte si a te abandona in I’m the King of the world type of bucurie, nestavilit sentimentul de libertate dat doar de cerul gol deasupra ta si totusi nesuportand-o mai mult de o fractiune de zi, intorcandu-te cu bucurie la adapostul tau cu pereti si cu tavan, dimensional mai aproape de o cusca decat de o catedrala chiar si acolo unde abundenta materialelor de constructii n-ar fi fost un factor...).
Degulina de aici ca gustul oamenilor pentru libertate este defapt moderat, lor placandu-le mult mai mult securitatea cuibarita.
Si cei care aveau in ADN un penchent, o inclinare catre cautat libertatea cu orice pret, s-au dus, ei fiind in prima linie in toate bataliile. Adica ADN-ul i-a impins la auto-distrugere in loc de self-preservation si atunci noi cesti ramasi ...
Si faptul ca acesta speculatie nu este complet debila este (despre cum nevoia de securitate o depaseste pe cea de libertate) este cel mai tulburator spusa in Citadela, la Saint-Exupery unde o condamnata legata in desert, se sfarseste pur si simplu pentru ca spatiul infinit ii este insuportabil. Spatiul infinit ca metoda de tortura. Nu o celula mucegaita ci spatiul infinit asupra ta.
Ideea fiind ca iti doresti sa inlaturi toate obstacolele din viata ta dar ca odata ce ele nu mai sunt iti dai seama ca la fel de bine ai putea si tu sa nu mai fi
Asa cum ceea ce ti s-a parut insurmontabil a fost inlaturat, tu care te stii cum esti....
"Cãci am aflat cã omul este asemenea unei citadele. Rãstoarnã zidurile pentru a-si gãsi libertatea, dar cand nu mai e decat fortãreata nimicitã, deschisã spre stele. Atunci incepe spaima de a nu mai fi."

Cam deprimant.

Soma substitute

2007-12-04T18:13:00.001-05:00

Batranii!! Batrani sanatosi si intelepti in locul drogului care te face sa te simti in pace cu tine insuti si cu neregulile lumii. La Huxley, Soma: pilula folosita de guvern intru inducerea unui prompt sentiment de fericire, constant si democratic vis asimilabil cu realitatea, metoda de control a linistii publice. La mine un happiness booster este un batran multumit. Mai era la Huxley si ideea triajului genetic menit sa-ti asigure “contempt in your servitude”. O modalitate pt simplificat dramatic dezbaterile pe tema egalitatii ma gandesc, unde inzestrarea genetica se regaseste amestecata intotdeauna cu drepturile omului, cu meritele, cu geopolitica, cu sistemul economic, cu varsta democratiei si orice alt ingredient presupus al fericirii unui individ. Triajul genetic era la Huxley un lever catre o societate in care toata lumea este egal fericita, soma era al doilea.

Oamenii in varsta sunt buni euforizanti in baza acumularii convingerii ca “in the great scheme of things we’re fine” convingere care desi ii mai bantuie si pe mai tineri este la ei unsettled, este inca doar particule invartosite, nu este un sediment, nu ii domina, ii incearca (cum te-ar incerca o receala). Pe batranii sereni, ii umple sentimentul ca orice zi deasupra pamantului este o zi frumoasa. Exista batrani carora sentimentul asta le transpare prin pori si prin ochi si prin orice deschizatura (a spiritului!). Un alt avantaj al batranilor intelepti este ca incepand sa se simta impinsi catre marginea tuturor lucrurilor, in loc sa-si apere si laude unicitatea care seamana numai prea bine cu singuratatea, incearca sa si-o dismuleze, incearca sa se dea banali, sa se asemene in toata lumea care si ea va ajunge ca ei, adica va supravietui crizelor, se va ridica deasupra dusmanilor si minabilelor momente care TREC, uite-i pe ei dovada .. pe scurt cand sunt obosit (o mama este vesnic obosita) si mi-e teama ca nu sunt la inaltime imi doresc un batran. Pe bunica’mea zambindu-mi asa cum ii zambesc eu copilului meu care se teme ca n-o sa reuseasca ceva: you’re doing fine! You’re doing great, you’re going to get there. In lipsa ei, profesorul de vioara s’en charge.

Dar idea era ca un guvern ecolo (anti chemical soma) si intelept ar putea sa ii scoata pe batrani in fata intru risipit temerile, intru incredere si bunavoie.

Dickens buddy

2007-12-03T15:31:00.002-05:00

De cenusareasa ce n-am vrut sa fiu TOATA saptamana trecuta si TOT week-endul, mi-am adus aminte de dickensiana printesa Alicia. Ramasa singura acasa cu odoarele si TOATA treaba in timp ce seful familiei benchetuia un kickoff business pe coasta celalta iar pe au-pair o ducea un bancher chel la 35 de ani (pentru cine are nevoie de consolare) cu elicopterul pe desupra New Yorkului, la primul si ultimul lor rendez-vous galant si pe urma la Radio-City Christmas Show si pe urma la shopping pe traseul cu holiday windows, am refuzat sa contemplu orice asemanare cu cenusareasa si m-am agatat de princess Alicia (which speaking of marketing: old book, vintage illustration dar m’siu Florczak bien-vivant cere $4,500 ca sa copieze si sa semneze pe panza o pagina ilustrata din carte). Amintindu-mi de princess Alicia mi-am dat seama ca si old Charles Dickens visa la un rege care nu este mai mult decat un slujbas oarecare, stramtorat, apasat de griji si cicalit de nevasta si asta m-a facut sa ma simt mai bine. Adica si eu pe blogul meu vehiculez aceleasi idei ca si Charles Dickens (in The Magic Fishbone, children's book dar Charles Dickens nevertheless!). Cel mai tare insa mi-a placut nu faptul ca ii crescusera copiii afara din hainutze si ca mergea fara nici un chef la servici dimineata ci incredibila lui demnitate si delicatete. Oh, trebuie sa reciti cartea. “The King was, in his private profession, Under Government. The Queen’s father had been a medical man out of town.
They had nineteen children, and were always having more. Seventeen of these children took care of the baby; and Alicia, the eldest, took care of them all. Their ages varied from seven years to seven months” si fiind ei cu totii foarte incercati de soarta, Alicia care ar fi avut cura pentru toate (osul fermecat, despre care regele stia dar nu indraznea sa ii ceara nimic copilului si pe care copilul nu se grabise sa il foloseasca nici ca s-o aduca pe regina bolnava de moarte in simtiri desi ii era sinistru de greu sa se ocupe de toti micutzii singura) au urmatoarea discutie
"What is the matter, Papa?"
"I am dreadfully poor, my child."
"Have you no money at all, Papa?"
"None my child."
"Is there no way left of getting any, Papa?"
"No way," said the King. "I have tried very hard, and I have tried all ways."
When she heard those last words, the Princess Alicia began to put her hand into the pocket where she kept the magic fish-bone.
"Papa," said she, "when we have tried very hard, and tried all ways, we must have done our very very best?"
"No doubt, Alicia."
“When we have done our very very best, Papa, and that is not enough, then I think the right time must have come for asking help of others.” This was the very secret connected with the magic fish-bone, which she had found out for herself from the good fairy Grandmarina’s words…
“So she took out of her pocket the magic fish-bone that had been dried and rubbed and polished till it shone like mother-of-pearl; and she gave it on little kiss and wished it was quarter day. And immediately it was quarter day; and the King’s quarter’s salary came rattling down the chimney, and bounced into the middle of the floor.”

Week-endul asta a fost cand i-am surclasat eu insami pe toti ceilalti candidati la mare mila mea care transformandu-se in sfredel cu doua taisuri mi-a trecut prin piept si-a iesit pe partea celalta cu inima cu tot. Bilant: nu mai este inima sa se milosheasca de toti nechematii cand eu sunt asa un tezaur.

-----------------
elemente de tezaur: culcat foarte tarziu vineri seara in ideea ca a doua zi putem dormi pana tarziu. Sambata dimineata ghinion: Inna se scoala la 7 zglatzaie casa, scapand obiecte din mana si alergand pe scari, suna telefonul, suna la usa. Sigura ca suntem singuri in casa, ca Inna va fi plecat deja, cobor in pijama cu ochii scosi de somn, si cu alaiul dupa mine, dam nas in nas cu Tom venit din Baltimore s-o ia pe Inna de acasa s-o duca la New York (facand un ocol de 5 ore de condus cum s-ar spune). Desi sculata de mult Inna este inca doar intr-un capotzel de matase foarte scurt... fast forward: 11 seara, ma asez in pat dupa o zi de exquisite quality time cu odoarele (genul cand nu ai nici 5 minute pentru tine, personale) cu Huxley, Le point si The Economist, all set pentru o ora de lectura si planul de ma culca la 12 negresit, indiferent de ce gasesc in Le Point (cca 4 ore pt citit la un cap la altul). Ghinion: usa se da de perete si Inna mi se napusteste in pat: urmeaza detaliile zilei ei in New York (elicopterul, showul, shoppingul, vorba americanilor: mai multe detalii decat eram dispusa sa aflu), probatul si fataitul in oglinda cu noile hainutze si apoi disecarea problemei ce se face ea cu chelul pe care nu are de gand sa-l mai vada. Pe scurt dusul cu elicopterul a fost o idee proasta, i-a indus fetei teama ca el trebuie sa aibe niste tare majore daca scoate asa artilerie grea de la primul date. Ei ii place east european dating cu vrajit in parc si discutat ore in sir la telefon si la cofetarie. Geaba am incercat pana la ora 2 dimineata s-o conving ca intr-o societate cu bani oamenii vorbesc mai putin si fac mai mult, ca in Estul Europei ne-am obisnuit sa stam atata la taclale findca este ieftin si ca cine are bani este vesnic on the go, cand sunt atatea de facut si iti permiti sa le faci, statul de vroba ti se pare o pierdere de timp... Pana la 2 dimineata. Duminica Inna doarme pana spre pranz, pe mine ma scoala margicile in zori, caci se culcasera devreme !! Same long day quality time, vine ora 11 ies din baie all set sa inchei seara citind ce nu reusisem sambata, din laptop se aud sunete vesele de e-mailuri noi bling, bling-bling pe la al 6lea bling bling duminica seara, ma resemnez si-l deschid. Criza precum mirosisem, asternut pe lucru pana la 1 dimineata. They apreciate. Mintea surexcitata replays bits de e-mailuri (partile pontoase, slava domnului si laudele). Adorm past 2 am, luni scolile incep cu 2 hours delay dar eu nu pot sa profit, am crisis meeting at 9 sharp. Disheartening este cuvantul si dishearted I am.

Intre bibliotecar si fizician, impartirea neintelegerilor

2007-11-29T22:57:00.000-05:00

Geaba sare Bibliotecarul in apararea obraznicului care cere 12 dollars pe un mosorel de plastic cu 1 metru de sfoara pe el.
De plastic !
nu luminitze, nu butoane si nici hand made.

Mie jignire mai mare decat acest yoyo nu mi s-a adus inca si de aceea iau comentariul ca pe o provocare: uite colea echipament de litho pentru bibilitul transistoarelor care se vand cu 1 dolar MILIONUL.

In momentul in care 100 de tranzistoare DE PUTERE se vand cu 2 dolari (despre cele din circuitele integrate pe silicon am un nod in gat: silicon, cupru, tehnologie subnanometrica, premii nobel, si luati de va bucurati un milion la dollar !!).
In momentul in care 100 de tranzistoare de putere se vand cu 2 dolari si un DVD player cu VCR player cu tot (si cu toate microprocesoarele si servomotorasele din ele si tot miracolul fortelor campului electromagnetic invartindu-le) in momentul cand toata fizica microelectronicii si a ecuatiilor lui Maxwell si Kirchoff costa exact cat un cos de gunoi (care s-a stricat dupa doua saptamani) nu mai vorbim despre fizica ci despre stiinta far si star a secolului: MARKETING.

Intre businessman si om politic, recunoasterea meritelor, impartirea vinelor

2007-11-27T13:30:00.000-05:00

Oare cat geniu sa aiba cineva ca sa creada in posibilitatea de a vinde cu 12 dollars un mosorel de plastic cu un metru de sfoara infasurat pe el ? Si nu numai sa creada dar sa o si infaptuie:
Margica s-a intors luni de la scoala cu un yoyo pe care a dat 12 dollars - un mic mosor din plastic, pe care este infasurat un metru de sfoara. Atat. ATAT! Asta pe de o parte si pe de alta parte dearest, dearest Huxley, cu cinismul lui cu tot, articuland in Antic Hay, prin gura venture capitalistului Boldero, pe 10 pagini, o imbatabila si insuferabila modalitate de a face bani din patentul pentru pantaloni cu fundul gonflabil. Prinsa intre doua ganduri hilare de aparenta, partea din creier care s-a luptat cu amandoua simultan, a produs prin suprasolicitare urmatoarea teza:

Politicianul este o inventie a businessmanului. El este un divertisment iar fascinatia cu el o facatura din toate piesele.

Businessmanul este cu mult mai viciat decat politicianul. Dandu-i-se un numar oricat de mare de oameni, in timpul cel mai scurt, ii va spiona, analiza, intelege si anticipa de la primul gand si gest (gest si gand?) si pana la ultimele ale fiecarei zi. Multimea data va fi apoi manipulata eficient si jupuita in final de toti banii de care dispune. Politicianul, (in cazul in care chiar face ceva), face deja de 10 ori mai incet si nici macar o treime din cate ar opera businessmanul pe aceeasi multime. Si totusi pe businessman nu il acuza nimeni de nimic. Este meseria lui. Faptul de manipula multimi si de a se imbogati denota un talent, cu cat mai repede cu atat mai mare geniul. Pe politician in schimb nu il iarta nimeni indiferent ce ar face si si mai curios, indiferent ce ar spune. Ba chiar poate fi acuzat si cand nu face si nu spune nimic, pe baza intentiilor fie si improbabile.... vorbele care ii ies din gura ii sunt clasate in trei categorii: tentativa de manipulare, minciuna sau demagogie. Actiunile ii sunt suspecte pentru ca poate nu se vede chiar acum dar este sigur ca in curand se va dovedi ca ele aveau scopul de a-i satisface un interes personal. Si in fine, tot de neinteles, politicianul nu are voie sa se imbogateasca. Politicianului de azi i se cere sa fie mitic din timpul vietii, sa dea dovada de o abnegatie si de un altruism care nu au fost inca inventate, precum si de o cultura cvasiuniversala. Ceea ce ne face sa pierdem foarte multa vreme cu ei. Nu stiu de ce nu sunt lasati sa isi faca meseria, ca orice angajat, in plata Domnului. Ca orice angajat, ar avea doar un bilant de facut despre ce contributii notabile a avut in ultimul an, ar fi ranked si ar fi indepartat daca altii mai buni si mai competenti s-ar prezinta. Un job ! De cand si de la ce ni se trage fascinatia complet nociva cu niste oameni care nu creaza nimic? Sunt ei niste levere ale faimei, te pot propulsa pe tine si grupul tau social in lumina reflectoarelor, sa fie asta? Mi se pare ca desi se sprijina in trei puncte, viata politica sta stramb. Inseamna ca cele trei puncte nu sunt echidistante fata de centrul de greutate al societatii. Mi se confirma (a)sentimentul (cu Loke) ca puterea judecatoreasca este doar un ciot fata de puterea executiva de exemplu, ceea ce este absurd dat fiind ca executivul n-ar avea obiect al muncii de n-ar fi puterea legislativa (si judecatoreasca, trebuie sa mai studiez problema pentru ca nu inteleg de ce cea judecatoreasca si legislativa sunt apart) si nici una dintre ele n-ar avea rost daca nimeni n-ar produce nimic.
Pe scurt incerc sa spun ca ma mir ca businessworld nu dirijeaza restul lumii nemijlocit si ca politicienii nu lucreaza fatis pentru businesmani in primul rand si numai pe urma pentru echitate, caritate, moralitate. In tarile 'dezvoltate' cred ca asa si este, drept dovada ca nici un sef de stat cu putere economica nu se deplaseaza in “vizita de lucru” fara marii sefi de intreprindere si nu pune pret pe nimic mai mult decat pe smuls promisiuni de contracte. Dintre exemplele care m-au marcat recent: (dintr-un articol despre omul din spatele functiei Putin)

Il veut donc conquérir Merkel. « Pendant des semaines, il a réfléchi à la façon dont il pourrait lui faire plaisir », raconte un témoin. Le 10 octobre, il arrive donc avec le « cadeau du tsar » : le gaz de Chtokman ne rejoindra pas les Etats-Unis comme prévu, mais il alimentera le pipeline construit sous la mer Baltique en partenariat avec les Allemands. Or, surprise, Merkel accueille froidement la nouvelle et le remercie du bout des lèvres. Poutine le vit comme une gifle.

http://www.lepoint.fr/content/monde/article?id=17004

sau mai demult

Vladimir Poutine et Gerhard Schröder ont trouvé matière à sceller leur amitié : un gazoduc.
http://www.lepoint.fr/content/monde/article?id=21309

si mai departe :

The Indian government's decision to purchase 50 Boeing aircraft to replenish Air-India's fleet has not gone down well in many European capitals, especially Paris and Brussels … Before the Boeing deal was clinched, there was hectic lobbying by American and European officials with their Indian counterparts. According to one report, United States President George W. Bush had a telephonic conversation with Prime Minister Manmohan Singh requesting India to consider the offer from Boeing sympathetically.
U.S. Secretary of State Condoleezza Rice is said to have also lobbied strongly for Boeing as she did for Lockheed Martin, the manufacturers of F-16s. Both Boeing and Lockheed Martin are pillars of the U.S. military-industrial complex.

Si mai aproape
Bush Has Quietly Tripled Aid to Africa
Increase in Funding to Impoverished Continent Is Viewed as Altruistic or Pragmatic

Some advocates suspect that the Bush administration's interest in Africa is motivated more by business ambitions than altruism. Grants made by the Millennium Challenge Corp., a foreign aid program developed by Bush with the aim of rewarding poor countries that practice good governance, are also partially predicated on whether countries have open markets that allow widespread foreign investment

In incheiere iata inceputul

Aldous Huxley/Antic Hay/(selectiuni din discursul venture capitalistului Boldero catre Gumbril posesorul patentului pentru pantaloni cu fundul gonflabil, care discurs se intinde pe vreo 10 uimitoare pagini)

“On our advertising campaign” he went on with a certain solemnity, “will depend the failure or success of our enterprise... we must set to work scientifically… we have to appeal to the great instincts and feelings of humanity. They are the source of action. They spend the money, if I may put it like that...
'That’s all very well', said Gumbril 'But how do you propose to appeal to the most important of the instincts? I refer as you may well imagine to sex'.
“I was just going to come to that” said Mr. Boldero …'You make the error of the Viennese. You exaggerate the importance of sex. After all, my dear Mr. Gumbril, there is also the instinct of self-preservation, there is also the social instinct, the instinct of herd'.(...)
Both of them as powerful as sex… So that we shall be all right if we stick to self-preservation and the herd. Rub in comfort and utility… aim at their dread of public opinion, at their ambition to be one better than their fellows and their terror of being different- at all the ludicrous weaknesses a well-developed social instinct exposes them to. We shall get them if we get to work scientifically'. …
We shall have to speak about the glories and the trials of sedentary labour. We must exalt its spiritual dignity and at the same time condemn its physical discomforts. “The seat of honour” don’t you know. We could talk about that. ‘The Seat of the Mighty’….We must make the bank clerk and the civil servant feel proud of being what they are and at the same time feel ashamed that, being such splendid people, they should have to submit to the indignity of having blistered hind-quarters. In modern advertising you must flatter your public…

…Our modern flattery must be manly, straight forward, sincere, the admiration of equal for equal- all the more flattering as we aren’t equals”. Mr. Boldero laid a finger to his nose. “They’re dirt and we’re capitalist….” He laughed.
“We flatter them” went on Mr. Boldero “We say that honest work is glorious and ennobling-which it isn’t; it’s merely dull and cretinising”….
“After that” said Mr. Boldero “ we get on to the medical side of the matter. The medical side, Mr. Gumbril- that’s most important. Nobody feels really well now- at any rate nobody who lives in a big town and does the kind of loathsome work that the people we’re catering for does. Keeping this fact before our eyes, we have to make it clear that only those can expect to be healthy who wear pneumatic trousers”.
….
All we have to do is to talk about the great nerve of the spine

We’ll have to talk very scientifically about the great lumbar ganglia- if there are such things, which I really don’t pretend to know. We’ll even talk almost mystically about the ganglia. You know that sort of ganglion philosophy?” Mr. Boldero went on parenthetically. “Very interesting it is, sometimes, I think. We could put in a lot about the dark powerfull sense-life, sex-life, inctinct-life which is controlled by the lumbar ganglion…
“This sort of medical dope” Mr. Boldero went on, “is always very effective, if it’s properly used. The public to whom we are making our apeal is of course, almost absolutely ignorant on these, or indeed, on almost all other subjects. It is therefore very much impressed by the unfamiliar words; particularly if they have such a good juicy sound as the word ganglia’.”
…
And they are also greatful. They’re greatful to us for having given them a piece of abstruse, unlikely information which they can pass on to their wives, or to such friends as they know don’t read the paper…
…
And by means of the ganglia, as I’ve pointed out, we can even show that the trousers will be good for their souls and the whole human race at large… there’s nothing like a spiritual message to make things go. Combine spirituality with practicality and you’ve fairly got them. Got them, I may say, on toast. Decidedly he conlculded “we shall have to work those ganglia all we can”
…
“Then it’s very important,” continued Mr. Boldero, “to play on their snobbism; to exploit that painful sense of inferiority which the iggnorant and ingenuous always feel in the presence of the knowing.
…
The novelty business. People feel superior if they possess something new which their neighbours haven’t got. The mere fact of newness is an intoxication. We must encourage that sense of superiority, brew up that intoxication. The most absurd and futile objects can be sold because they are new. Not long ago I sold four milion patent soap-dishes of a new and peculiar kind…"

si atunci uitandu-ma la yoyo-ul margicii m-am inspaimantat, caci el nu este fiction, el este in realitate, la mine in casa.

Faiblesse

2007-11-15T10:38:00.001-05:00

Dupa filozofia occidentala, am inteles azi, ca doar de bine de rau, cu o mentiune “passable”, imi merit numele de om.
Dupa filozofia orientala sunt goddess material.
Pentru ca daca nu de judecata macar de mila sunt in mod cert capabila infinit. Daca nu esti in stare nici de mila nici de ratiune atunci nu-ti meriti numele de om. Ideal zice Spinoza ar fi invers. Sa functionezi in baza ratiunii exclusive si exclusiv in baza ei.

Pe scurt mi-este mila. Cu foc continuu. Intotdeauna si de cate cineva imi este mila. Cand nu aveam copii si nu aveam au-pair imi era mila de parintii mei, variatiuni pe temele ca sunt departe si ca imbatranesc... dupa ce am avut copii, a inceput sa-mi fie mila de ei, mai intai pentru ca sunt nejutorati, apoi pentru ca nu sta mama lor cu ei acasa, pana cand am inceput sa am bone, care i-au surclasat pe toti ceilalti candidati la mare mila mea, intotdeauna judicioasa, bine meritata cum ar veni si constructiva daca ne uitam la ce a rezultat. Acum insa decelandu-i trasaturi destructive, am hotarat sa ma caut. O am pe roll pe noua au-pair, o fata foarte vesela si foarte desteapta (caci a biruit 5 ani de Statistical Economics in Kiev, ceea ce in dosar i-a fost trecut cu larghete “master in economics”), fiica de doctori specialisti in neuropsihiatrie care a facut, pana la intrarea in facultate, o scoala de muzica la sectia vioara, cu o engleza excelenta si o fire deschisa. Ce ar fi de miluit in asta n-as sti sa spun. Numai motive sa ma bucur ca a acceptat sa vina in familia noastra. M-am bucurat si cand, la intrarea in casa, unde in loc de o oglinda mare avem un tablou, o copie dupa un peisaj de Van Gogh, am auzit-o mirandu-se ghidus aaa Van Gogh ! Poate nu faptul ca recunoaste ”un Van Gogh”, poate ca de nos jours toata lumea ii recunoaste stilul si compozitia, nu stiu, poate ca faptul ca a fost in largul ei sa faca o remarca vesela intr-un moment in care altele pun capul in pamant si isi baiguie retragerea spre camera lor de unde nu mai ies decat trase de maini de copii, cert este ca mi-a facut o impresie buna de cum a sosit, impresie care a continuat sa se imbunatateasca in fiecare zi pana cand, catre apogeu... m-a potopit ! O mila covarsitoare.
Mi-e mila de ea pentru ca are 25 de ani si este asa de dragutza si desteapta si vesela si trebuie sa stea sa imbine linii de tren pe jos si sa taie cu foarfeca hartiutze si sa-i schimbe canalele la televizor unui copil de 3 ani. Mi se pare o ipostaza foarte jalnica. In afara de cazul in care este copilul tau evident si in care toate aceste se numesc „quality time”. Asta cu quality time cu copilul tau este o inventie a la duce tava din postul precedent. Se aplica mai ales activitatilor pentru care parintilor rasfatati le este greu sa se motiveze... Revenind: sa ai 25 de ani si o diploma in Statistical economics si sa vii in suburban america (unde nu sunt trotuare si poti sa petreci luni in sir fara sa incrucisezi un suflet de om pe strada) sa traiesti pentru un an cu o familie de romani, mi se pare demn de mila. Mi-am mobilizat toata energia ca sa ii fac rost de prieteni si distractii. L-am facut pe Bob, parte din welcome package, am dat telefoane la celelalte host families sa ne trimita prompt in vizita au-pairele lor, i-am oferit o excursie de 3 zile (si viza canadiana !!) la Niagara in week-endul viitor dar (dupa ce mi s-a atras atentia ca I am pushy) mi-am dat seama ca mila asta este totusi ca si o boala.
Si zicand sa ma caut, gasesc in Spinoza: (intotdeauna ma caut mai intai in Spinoza si intotdeauna ma gasesc, de data asta Etica partea 4a, propozitia L)
Mila este, in sine, rea si inutila intr-un suflet care traieste guvernat de ratiune.
Din Demonstratie reiese ca mila ne indeamna sa facem bine, dar la asta ne indeamna si ratiunea si oricum binele il facem numai cu ajutorul ratiunii si avem garantia ca facem bine, stim ca ca ce facem este bine, numai rationand.
Din corolar: cel care traieste rational se forteaza, atat cat ii sta in putere, sa nu fie atins de mila
Cel care a inteles ca toate lucrurile rezulta dintr-o necesitate a naturii divine, ca ele se fac etern conform legilor naturii, n-o sa intalneasca niciodata nimic demn de ura, de bajocura sau dispret si nimeni nu ii va inspira niciodata mila. De asta ziceam mai devreme ca ratiunea si mila sunt exclusive.
El adauga ca omul care este lesne predispus la mila si tulburat de jalea si lacrimile altora (m-am recunoscut dintr-o clipire) nu face neaparat bine pentru ca este condus de pasiune iara nu de ratiune si din pasiune cel mai adesea nu rezulta nimic bun.

Incheierea o las cum este

Il est expressément entendu que je parle ici de l'homme qui vit selon la raison. Car si un homme n'est jamais conduit, ni par la raison, ni par la pitié, à venir au secours d'autrui, il mérite assurément le nom d'inhumain, puisqu'il ne garde plus avec l'homme aucune ressemblance (par la Propos. 27, part. 3).

Si atunci am inchis Spinoza, de ce sa ma complac in citizen de mana a doua cand ma pot revendica dintr-o full blown goddess ?!!

In filozofia orientala nu numai ca este ok sa-ti fie mila dar cei care sunt capabili de mila si de ajutor sunt venerati. Avem Kannon Bosatsu si Kannon Bodhisattva, Lord of compassion and goddess of mercy cu diverse variante :
One Who Hears the Prayers of the World
One Who Observes the Sounds of the World
One Who is Sensitive to the Sufferings of the World
Hearer of the World's Sounds (or World's Cries)
Lord Who Looks Down with Pity on All Living Beings
Lord Who Regards All (Sentient Beings)

M-am recunoscut dintr-o clipita si aici, la Kannon in varianata chineza Guanyin (Kuan-yin) despre care une din legende spune ca spiritul fetitei care avea sa devina Guanyin a fost transportat in lumea subterana, where King Yama (Skt.), the lord of hell, attended to her with great respect. But her radiance turned hell into paradise, so King Yama sent her back to earth again, transporting her on a lotus flower.

Imi place si ritul, Omizutori, foarte curat: tot ce doreste zeita milei ca ofranda pentru spalarea pacatelor este apa. Asa ca ramanand spinozista pe ici pe colo, de azi sunt mai ales Kannon.

Lectii din Corporate America

2007-11-06T17:28:00.001-05:00

Intre lectiile invatate recent este ca atunci cand ai un angajat trebuie sa il tii fericit. Cautatul fericirii in sinele lui ori n-a ajuns pana la urechile lor ori nu ii tenteaza. Daca nu este fericit i se scurge energia pe la toate capetele si curand este aloof (new buzz snob hip hot word), un catzel de faianta. Useless. "Fericirea la servici" ca un dop: tinandu-te umflat, gonflé, pumped up, plutind in josul raului.
Angajatului, ca sa il tii fericit trebuie sa ii dai “incentives”, daca nu ii dai tu, vorba lui Bob care apare in office la 10 si calls in sick o data pe luna sub egida “sa ne extragem noi singuri bonusul” intrucat in virtutea singurei calitati care ii egaleaza lenea si anume marea-i luciditate, stie ca de la sefu’su n-o sa vada nimic, vorba lui Bob, daca nu ii dai tu, isi extrage singur. Cred ca in romaneste s-ar spune stapanul rau invata sluga hoata dar este lipsit de delicatete, de cand cu politic corectitudinea multe din zicalele romanesti sunt out of reach. Ar trebui rescrise.
In fine sistemul de incentives trebuie alimentat din doua rezervoare. Unul cash si unul moral. Cel de cash nu trebuie sa fie cash ci cadouashe-surpriza adica lucruri care nu ii sunt necesare. Aaa si neconsumabile! Intre un parfum decent (consumabil) si o brosha ieftina, angajatul v-a prefera intodeauna brosa. Intre o sticla de vin scump si un cd ieftin angajatul va prefera intotdeauna cd-ul. (verificat pe secretara: Margie en tant que redneck, deci nationalista, deci foreigner unfriendly, nu era au petit soins cu mine. Asta pana cand la intoarcerea dintr-un leave of absence pentru o operatie delicata i-am oferit o brosha de 8 dollars, un buchetel PSDist de 3 roze rosii cu coditze si frunzulitze poleite cu aur de 14 carate. Junk. Intamplandu-ma insa cu urarea de great to have you back in biroul ei in acelsi timp cu Mel care i-a oferit un parfumel, gen Celine Dion, dar oricum de 3 ori mai scump decat brosa mea, am put sa-mi verific teoria, de atunci, neincetat J)).
Rezervorul cu moral rewards, este insa mult mai important si mai avantajos: trebuie doar prevazut cu o scara laterala. In corporate america asa se si numeste, fara jena de ridicol: a lateral ladder. Adica daca entry level este “duce tava 1”, la 6 luni de la angajare trebuie sa il faci “duce tava 2” si dupa un an “duce tava 3” ceea ce ii da senzatia ca doamne ce repede avanseaza ! (atunci cand defapt nu a avansat decat in varsta. Este formidabil efectul pe care il are promovarea la duce tava 3 asupra unora. Nu li se mareste salariul, nu li se da o zi de conced in plus, li se da o hartie si li se strange mana, de fata cu martori. Nu este in mod clar decat o recunoastere a senioritatii. Si totusi trecerea de la duce tava 1 la duce tava 2 este aplaudata. Si este aplaudat nuantat (duce tava 1 aplauda mai pe scurt, ca si cum asta l-ar ajuta sa ajunga mai repede si el “acolo”, duce tava treii aplauda oarescum de sus, cu bonhomie, stiu ei cum se simte asta, iar superiorii cu expresia “eei bravo guvizel, esti un guvide bun, musti cand vezi ceva ce este de muscat”.
Nu’sh ce m’a apucat.

Intre spartani si Creanga

2007-11-05T23:08:00.001-05:00

O sa se para in curand ca nu mai am nimic de dat in schimb !!!
Pacaleala. Rather plain old things going on dar nimic nu se adauga fara sa-ntinda mana dupa ceva in schimb.
NB Daca nu dai ceva in schimb, gandurile trec fara sa se adauge.

Dupa cum urmeaza: In schimbul dezertarii locului de catre au paira curenta am capatat constiinta urmatorului fapt: in tarile sarace, sarace sarace, oamenii abuzeaza de dragoste*. Fiind potopiti de mici cu dragoste (probabil intru bucuria ca “macar atata”) oamenii acelor tari* cresc la randul lor pui moi (expunerea la orice ar putea cali curajul (adevarat! nu curajul de a trece pe langa cusca cainelui legat) fiind ceva la care puiul are acces numai peste cadavrul parintelui, fie aceasta si numai in sens figurativ) precum ii cresc hipersensibili si lenesi. Lenesi pana cand, la randul lor au copii pe care simt nevoia sa ii slugareasca si potopeasca diluvian cu dragoste languroasa.
Exista si dragoste spartana. Nu se poate crede ca spartanii nu isi iubeau copiii de unde rezulta ca si-i iubeau cu o dragoste spartana. Nici dragostea spartana nu este desigur buna, nu doar pentru ca axiomatic stim ca extremele nu sunt bune dar pentru ca sistemul lor de educatie, a disparut fara urme (de n-ar fi aspectele “anecdotice” pentru cine apreciaza umorul negru) fiind probabil cel mai putin durabil dintre toate sistemele de educatie documentate. Nu vrem sa ne bazam educatia pe cel mai efemer sistem. Pana aici nici un dubiu.
De ce spun ca din tari sarace si spun lenesi, moi si hipersensibili, pentru ca nu pot sa nu o compar pe mototoala de Laura Xiomara din El Salvador (“opera”) pe care bunica’sa a crescut-o ca pe o printesa pana la 23 de ani, cand iaca-ta nu numai ca nu stie sa faca o salata dar nici sa sa spele castronul de salata nu este in stare si nici nu poate fi invatata nimic fara ca asta sa fie luat drept un imens afront si o jignire atat la adresa ei cat si a bunicasii!! Pe scurt de teama plansului ei cu sfori si suspinelor de-o juma’ de noapte, trebuie sa asteptam pana cand adoarme ca sa spalam urmele de ulei pe furish, laudand-o in schimb pentru fieshce lucru firesc facut cu bine. Laura este fiica de profesoara. Schimband impresii cu alte host moms, la picnicul organizat la sfarsitul lui Septembrie de catre patroana fetelor au-pair din Lehigh Valley, o suma de alte Central si Sud americance au fost gasite cu acelasi comportament. Mai ales hispanicele, mai putin braziliencele. In afara intolerantei la observatii, latinas mai au si intoleranta la inconvenienta si very low level of comitement. Adica de indata ce sederea ca au-pairs nu este conform viselor lor de printese latinas** cer in mod stupid schimbarea familiei. Multe sunt trimise inapoi acasa spre marea lor uimire inima unor copii mici, in care parintii lor sadesc cu greu o samanta de dragoste pentru au-paira cu pricina, nefiind de joaca. Dar ziceam sa compar educatia de tari latine unde copilele sunt crescute printesele lui bunica cu cea de tari mai putin sarace.
N-am s-o compar acum pe Laura cu Hadjan (french au pair #2, cantareata si compozitoare intoarsa deja la ea pe continent, lasand un mare gol in casa si in suflet senzatia ca am un copil plecat in lume), n-am sa compar o fetita crescuta in El Slavadro cu una crescuta in Paris. Dar au pairele din El Salvador cu cele din South Africa de ce nu?
Majoritatea au-pairs din South Africa sunt de descendenta olandeza, blonzi/blonde si solido-rotofei, de o determinare si o rezistenta la greu, egalata poate doar de au-pairele thai. Care insa n-au energie.
Ca un exemplu la care inca ma crucesc este Erin, o south africaan de 24 de ani care este au pair la un single dad cu 3 copii intre 6 si 14 ani, a carui sotie murind de cancer acum 4 ani cand cel mai mare avea 10 ani, l-a socat si suparat pe viata pe acesta lasandu-l sa creasca turbulent si violent. Ei bine Erin nu numai ca (desi ar fi putut cere in orice moment schimbarea familiei in baza violentei acestui adolescent) a ramas infipta pe pozitie si flexibila in comportament nuantand de la un copil la altul : pe cel de 14 ani il convoaca pe gazonul din spatele casei sa se bata cinstit cu ea, daca vrea el sa vada cine e mai tare, pe cea mica (cea care avea 2 ani la moartea maicasii) o lasa sa doarma in patul ei.
Un alt caz de au pair South African impresionant, un baiat de 19 ani, la picnicul de care am facut vorbire, tinut la sfarsitul lui Septembrie dar pe o zi friguroasa ca de inceput de noiembrie, aruncandu-se imbracat de pe un ponton subrezit in iazul in care unul din copii (nici macar "de-al lui") aruncase mingea de cricket. In extazul micutilor (si la cererea fetelor) s-a mai aruncat de cateva ori facand salturi spectaculoase in aer... si noi cu mototoala de Laura care nu stie nici sa....
Cred ca si Creanga a vrut sa ironizeze felul asta de dragoste parinteasca in povestea cu drobul de sare dar nu prea i-a iesit... adica i-a iesit altceva; mie mi s-a parut nesimtit sa iti bati joc de grija unei mame. Aia nu era prostia unei femei ci era grija unei mame.
====
* Patura imediat deasupra hamesitilor, patura sociala care are destul cat sa se poata gandi si la altceva decat la supravietuire, nu si patura adevaratilor hamesiti.
** Visele fetelor latinas din acea patura sociala sunt accesibile totusi presupunand doar o host family care nu emite nici o critica si care le faciliteaza urmaritul tele-novelelor, sleep overs si distractia zilnica: alternarea noptilor in salsa clubs cu mall-shopping care se practica in grup. Visul Laurei este mai mare totusi, este sa se mute in Boston unde este iubitul vietii ei (dansator intr-un club de salsa notamment) pe care mai are 9 luni sa-l convinga s-o ia de nevasta. Am fost de acord, cand engleza iti este cata ii este a ei, pe scurt cand nu ai ce sa vorbesti, 9 luni, de la o distanta de 300 de dollars biletul de avion, nu este chiar succes garantat...

Pre-requisites

2007-10-22T14:43:00.001-04:00

Singurul cititor cunoscut al acestui blog, mi-a atras atentia ca pentru ca sa se inteleaga ca postul de mai jos, Friends in Low places, are un "fir conducator", ar trebui sa se cunoasca legenda printului Siddhartha. Partea de dinainte de a fi Buddha.
Jorges Louis Borges a scris-o frumos, nu-mi amintesc din pacate nici numele povestii nici nimic. S-ar putea sa fi fost intr-un volum de conferinte publicate...

In engleza n-am gasit nic un link satisfacataor,
in franceza gasiti aici.

Vanessa Mae - Cotton Eye Joe (live cover)

2007-10-19T12:10:00.002-04:00

Friends in low places

2007-10-19T11:24:00.001-04:00

Protejata de extremele lumii, de prea bogati si de prea saraci, de prea inculti si de bobos (bourgeois boheme), traind in lumea noastra de bourges fara stire de boala, de razboiae si batranete, Siddhartha Buddha de Margica noastra avea sa-si traiasca viata la adapost atata cat aveam sa fiu eu pe lume cel putin... n-am sa fac aici un discurs asupra metodei sistemului filozofic dezvoltat in 7 ani, vom spune doar ca dogma centrala este cumva dogma infailibilitatii parintilor si ca in linii mari este bazat pe dositul atrocitatilor si tristetilor lumii avand in vedere ca eu nu fac nimic contra lor, cum ar veni dositul neputintei parintilor ei pe care ea ii crede... altfel. Este un sistem dogmatic in sensul dat de Blaga dogmei (iara nu in cel dat de biserica), este desigur de uz limitat (pentru transa de varsta la care ne aflam si care se suprapune cu etapa Mos Craciun dar se preconizeaza sa o si depaseasca. Adica nu intentionez ca la confruntarea cu “ok, ce altceva mi-ati mai ascuns” sa dau toate cartile pe fata si este calchiat dupa sistemul lui Blaga cu nevoia de mister pe de o parte si nevoia de sinteza rationala pe de alta, dar adresate nu paralel ci serial: mai intai nevoia de mister. Pastrarea misterului este menita sa ii preserve sentimentul ca nu se poate face nimic pentru nimeni.
Nu vreau sa i se toceasca sentimentul ca nu se poate face nimic pentru nimeni, nu vreau sa afle cate sunt de facut pe lume prea devreme, vreau ca atunci cand o sa afle cate sunt de facut pe lume, senzatia ca nu se poate face nimic sa fie inca incomfortabila, sa fie noua si ascutita si impungand-o.
Precum erau la Blaga cele trei etape cu deschisul unui mister, eu ma incumet deocamdata la primele doua...
Deadly boring ha? S-ar putea sa scriu acest blog pentru margicile mele. Nu s-a stabilit inca.
Am incheiat partea serioasa desi ar trebui sa mai adaug ca nu e nimic utopic in planul meu, aici copiii nejucandu-se “pe strada” si neinteractionand cu nimeni fara supravegehere, daca nu folosesc autobuzul scolii sunt pretty much la adapost.
Partea comica: week-endul trecut mi-a cazut margica din cuibul cu puf de aur in carutza cu redneci si a emers din ea suparata ca n-o lasam sa aculte muzica country, ca n-o lasam sa aiba fun!!
Intre lucrurile bine disimulate in corola de minuni a lumii, pe care ne straduiam s-o pastram intacta la indicatiile poetului era modern red-necks world, care fiind moderni nu se mai gasesc numai la tara ci pretutindeni. Adica si in “gasca” parintilor ei. Avem cum spune cantecul de unde ni se trage spaima “friends in low places”. Avem si din ceilalti si avem si romani, intr-un fel oarecum calculat, caci eu de suflet nu mi-am gasit. Cred ca de asta tin blog acuma. Romanii sunt exceptionali factori in socoteala pe care i-o facem margicii des, ca toti romanii au educatie inalta si sunt well off in timp ce toti americanii evident ca nu, ca sa aibe de ce sa fie mandra (?) cum s-ar zice. Ceilalti “prieteni” sunt alesi si cultivati tot pentru ea, sunt familii in care nu se spune butt but derriere, in care nu se spune ce se gandeste, nu se discuta politica si nu se barfeste si care atunci cand invita la cina angajeaza chef, bar tender, chelneri si paharnici si college students care sa se ocupe de copii. Daca este birthday party angajeaza si fotografi (doi, independenti). In fine week-endul trecut am petrecut cu niste modern rednecks, care au in basement un bar real size, cu pool table si fussball si pinball si pocker machines si karaoke si reclame luminoase si giratorii pe pereti, cu home theater la intrarea caruia este un old fashion popcorn machine si tot holul ducand la home theater cu postere de old movies (Rambo, Terminator...) de un gust !
Mai fuseseram o data la ei, dar fara copii. Si pe scurt margicii muzica country i s-a parut fara repros, tot kitchul din casa aia, cool si toate toapele alea, gentile altminteri, cu mult preferabile gastii de romani de exemplu si toata seara infinit mai distractiva decat petrecerile de la Ava (cea cu doi fotografi a son derriere). "Uncle Tom" a tinut-o suspendata cu capul in jos deasupra piscinei, "uncle Bob" a invatat-o sa mimeze un heavy rock chitarist in transa spre deliciul multimii, iar uncle Barry a invitat-o sa racneasca leganandu-se in linie I've got friends in low places/ Where the whiskey drowns/ And the beer chases my blues away/ And I'll be okay !!!...

I-a facut o impresie foarte puternica si oricat scormonesc prin sacul cu intelepciune populara dupa de-alde “decat filozof ofticos mai bine magar sanatos” sunt panicata. La vioara cantecul favorit este Cotton Eye Joe versiunea Vanessa Mae (pe care ati avut-o pe fundal citind aceste, daca nu este in videoul de mai sus) si Camptown races pentru care avem si notele si ne interesam despre cum este setupul de fiddle diferit fata de cel de vioara...Pe la mijlocul saptamanii ma gandeam ca trebuie sa facem bagajele si sa ne mutam inpoi in Romania.

Discreta primenire a unei definitii majore: Pacea

2007-10-15T15:30:00.000-04:00

Citind aceste, maicutzina mea ar zice “draga mamii ma bucur sa vad ca esti fericita dar incearca sa te culci mai devreme diseara” conform nestramutatei ei convigerii ca atunci cand ma amarasc peste masura (masura ei care este un degetar) pentru ca lumea este stramba e clar ca n-am nimic de intristat pe propriul roll dar ca pur si simplu ca nu dorm destul.

Amaraciunea de azi este pe tema premiului Nobel pentru pace, acordat tocmai pe cand vestile din “Myanmar” rascolesc prin cutia cu cosmaruri. Cosmaruri care nu dispar odata cu dimineata that is... ok nu vreau sa dau in lirism dar cum ma’sa poti sa te uiti la harta conflictelor curente pe glob si sa zici Permiul Nobel pentru pace merge la global warming warriors?!!! N-am nimic cu Al Gore si nici nu ma lasa indiferenta global warming si (sper ca) nu este nici ca daca as fi fost sa stiu lista nominalizatilor si sa pariez pe cineva, Al Gore &Comp ar fi fost ultimii, zic numai ca uitandu-ma la harta razboielor civile curente as fi zis fie ca la cate sunt de facut si ar putea fi facute si pe cale pasnica* anul asta Nobel pentru pace nu se acorda domnilor.

Stai cu bestialitatea Darfurului pe fata pamantului si cu Myanmarul cu o banda de ucigasi 50 de ani desfasurandu-se in liniste si dai premiul nobel pentru pace luptatorilor pentru protectia mediului?!! Cum poti sa-l ai pe lista pe finlandezul mediator ONU, pe Irena Sendler care a salvat copii evrei in ww2, o rusoiaca si o chinezoica militante pentru drepturile omului si sa ai harta conflictelor si ai raportul “grupului de criza” pe 2007 si sa dai premiul nobel pentru pace luptatorilor pentru protectia mediului?

Ci uite raspunsul ce mi l-am gasit este pe masura uimirii:

Anul asta comitia pentru premiul Nobel a actualizat definitia pacii. Anul asta s-a acordat Premiul Nobel pentru pace interioara.

Noua definitie pare a fi urmatoarea

"La paix (…) est un sentiment de joie qui provient de ce que l'homme contemple son être et sa puissance d'agir"

Conform acestei definitii, dintre cei 5 nominalizati Al Gore este campion indiscutabil.

Ce am substras din original este interiorul, citatul fiind din Spinoza, Etica, Partea a 3°, Despre originea pasiunii, definitia XXVI

"La paix intérieure est un sentiment de joie qui provient de ce que l'homme contemple son être et sa puissance d'agir."

Petru Cretia vs. Time Mag. sau Despre fiinta si parere

2007-10-08T12:51:00.000-04:00

Asta este despre cum poezia lui Petru Cretia Cântec în stil naiv despre fiinţă şi părere avea sa ia apararea “self-branding”ului virtual nascut la mai bine zece ani distanta si propasit nu doar prin blogging care nefiind invaziv nu deranjeaza pe prea multi cat prin aprig disputatele programe dedicate virtual social networking.

Comentarii alarmiste despre tavalugul de prieteni reciclati deferland de prin Facebook, MySpace, LinkedIn, Twitter si altele asemenea au aparut de pe la inceputul verii pe bloguri ai caror propitari aveau retele vaste si optimizate si fara "ajutor" si mi s-au parut legitime dar unde m-am simtit aseara in opozitie totala de idei este in Editorialul lui Joel Stein You are not my friend (Time de 4 oct).

Dupa ce ironizeaza si infiereaza (stop pentru o gaselnita: la greci originea celor doua cuvinte este aceeasi!! Numai latinii le-au disociat) ironizeaza si infiereaza apucaturile fostelor vagi cunostinte care se cred indrituite de epoca internetului la fel si fel de obraznicii zice

"I'm sure social networks serve many important functions that improve our lives(…)And social networks all have messaging functions, which would be an excellent way to send information if no one had invented e-mail. "

Unde si aici as obiecta ca e-mailul este deja ce era scrisoarea pe vremuri, adica mult mai formal, intr-un email esti asteptat sa ai (macar “un fel de”) introducere, sa comunici ceva (make a point) si sa ai o incheiere, in timp ce in instant messaging, writing on walls, or poking poti doar sa spui cucu esti ocupat? Ai acum timp de mine? "eu n-am timp acum dar m-am gandit la tine" gen de “comunicare” care poate insenina pe cineva just like that.

Ma rog, nu asta m-a derajat ci urmarea

"But really, these sites aren't about connecting and reconnecting. They're a platform for self-branding. Old people are always worrying that our blogging and personal websites and MySpace profiles are taking away our privacy, but they clearly don't understand the word privacy. We're not sharing things we don't want other people to know. We're showing you our best posed, retouched photos. We're listing the Pynchon books we want you to think we've read all the way through. "

La care eu ma retrag si il las pe Petru Cretia sa ii spuna bai raule

Cântec în stil naiv despre fiinţă şi părere

Aproape tot ce trăieşte încearcă
Să fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Şi nu poate fi.
...
Vrem să părem şi să fim mai adânci decât suntem,
Mai puternici, mai mari şi mai buni decât este
Dat firii noastre şi slavei, mai grei de iubire
Decât ştim a fi.

Dar toate acestea fac parte din lume,
Iar hula nemilei un greu păcat este
Al oricărui gând care judecă lumea
Cum nu poate fi.

Căci mulţi muritori trăiesc din puterea
De-a trăi în părere şi de-a crede că este
În ele, sub lună, mai mult decât poate
Într-adevăr fi.

Coboare îndurare
În lumea pieirii
Peste veacul făpturii,
Peste tot ce este
Greul de a fi.

---

In afara de asta, cautand eu poezia pe care n-as fi putut s-o reproduc,
am cazut peste o scriere reciclata in Dilema veche de Plesu, despre Petru Cretia
si mi-am dat seama ca multe am putea noi baga la categoria lui Andu "trebuie sa mananca si gura lui" dar cand scrie "ducea o existenţă de plan secund, se complăcea în postùri auxiliare." intelegi ca in deliberarile lui chestionabile este mai mult si mai greu de inteles decat doar gura.

Facand pe clovnul pentru Gabi

2007-10-05T12:16:00.000-04:00

Gabi Dearest, nu asa se face: uite ce calitati am eu si uite cum nimeni nu le pretuieste. Se iese din starea contemplarii indusa de aceasta leapsa si se uita la ce nu se are. Bilantul in cazul tau este evident splendid: ai ceea ce este cel mai greu de avut: ideile si cultura. Continutul este, ambalajul este si el dar este de prea mult bun gust, foarte mult bun gust este pe gustul a prea putini, deci ambalajul trebuie reconsiderat. Cand faci cuiva un cadou, daca vrei sa fie apreciat, nu ii oferi ceva ce iti place tie ci ceva ce stii ca apreciaza el. Adica ce mai tura vura trebuie trebuie sa te faci blonda. Blonda “ambition” (nu ca Hillary blonda sampanie ci blonda platinata cu bataie la argitiu!!). De asemeni o tunsoare a la Lady Di (tunsoarea “I will survive”) sau a la Laura Bush. Pe urma continutul fiind, ambalajul fiind, va mai trebui lucrat la construit momentum*. Adica nitica bruschetze. Trebuie sa vorbesti foarte tare cand te adresezi unui grup mic, si aproape de soapta cand te adresezi in particular apasand usor cu mana pe bratul celui caruia ii vorbesti, progresiv din ce in ce mai tare il apesi pe brat pana la sfarsitul comunicarii (care trebuie sa coincida cu o decizie) la care brusc ii dai drumul ca si cum s-ar fi deblocat un resort si si pleci de langa el. Ca si cum nu ai avea ce raspuns sa astepti. ( Din Art of War capitolul 5 Energy may be likened to the bending of a crossbow; decision, to the releasing of a trigger.)
Plecatul brusc, e foarte nepoliticos desigur dar il face pe om sa aiba impresia ca moare sa iti spuna ceva si ii induce senzatia ca esti cineva important pentru el. Daca le acorzi oamenilor prea multa atentie ei cred ca sunt mai importanti decat tine caci altfel de ce ai sta asa cu gura cascata sa auzi ce au sa-ti spuna. (Asta zici tu ca ceillati fac "Cei mai multi doresc sa fie ascultati dar sunt incapabili sa asculte").
Intotdeauna trebuie sa pleci brusc de pe loc si sa mergi foarte repede.
Ah era sa uit. Trebuie sa razi des chiar si la ce spui tu si dand usor capul pe spate.
Si un nu hotarat lirismelor de genul floare albastra floare albastra totusi este trist pe lume de care discursurile tale sunt oarescum umbrite. Nici in cazul in care vorbesti despre orfani batuti.
Nici urma de melancolie ever.
Dealtfel (in afara mamii tale) nimeni nu vrea sa stie cum ti se pare tie ca este un lucru (trist, ridicol, frumos sau urat, la asta se descurca si singuri). Oamenii vor sa stie ce poti tu sa faci pentru ei. Cum poti tu sa-i ajuti. (Si abia pe urma ce ai tu de gand sa faci despre orfanii respectivi) etc. etc.
...
Intrebarte ajutataoare: cand joci un joc intr-un grup, daca vezi ca nu gastigi niciodata te apuci sa schimbi regulile jocului sau incerci sa impurumuti din tactica celor care castiga mereu?

Si finally (de la Fun Check Teck cel mai mare expert in The Art Of War in lipsa lui Tzu, asa de mare incat isis intituleaza o carte MIntea lui Sun Tzu!!))

Strategy is a feminine skill." When I asked, "Who is the greatest Chinese Emperor in the art of strategy?" My reply is Wu Zetian. Yes a woman but she became the only woman to be Emperor.

Si mic bemol trilului "Eu sunt directa, transanta", din Arta Razboiului daca asa te sfatuieste Bibliotecarul 5. In all fighting, the direct method may be used for joining battle, but indirect methods will be needed in order to secure victory.

In afara de asta Arta razboiului este totusi plina de lcururi care nu se potrivesc (gen "concealing courage under a show of timidity presupposes a fund of latent energy"...).

Chinezii si francezii perle impletind

2007-10-03T15:52:00.000-04:00

Asta cu tactica unui colier de perle este un fel de ce ne facem fetelor frantuzesc. Zice un “inalt comandant” din marina Franceza ca acum cand China s-a pornit la o colonizare metodica a Africii incat pentru a securiza calea petrolului isi randuieste una dupa alta ca pe niste perle intr-un colier, baze militare in oceanul Indian, zice ca acum in aceste vremuri de rastriste in care in plus unicul lor portavion trebuie sa intre in revizie zice ca daca nici acum atunci cand i se va aproba lui finantarea constructiei unui al doilea portavion nuclear?! Cand fetelor cand?!!! Foarte patetic: chinezii insira bazele militare ca pe niste margelushe si ei n-au decat un port avion sa patruleze along (oricat am cautat n-am gasit semnalata decat una baza in Sri Lanka, dar inaltul o fi stiind mai bine). Asta era in Le Point si comentariile panicarde si ele erau ca Africa le-a mai ramas chinezilor ca in rest marile metropole din Australia, Canada si SUA, sunt pe drumul cel bun (in Vancouver de ex momentul in care vor fi majoritari este iminent cica) si in rest colonizarea unor vaste regiuni din Pacific desi larg ignorata de “lume” este si ea bine antamata.
Sigur ca este unrelated cu chinezii mei de ieri dar ziceam doar ca daca sunt buni de tapi ispasitori si la case mai mari... eu de ce m-as mai jena. Asta a fost ca mergand sambata la oras la lutier sa ii luam outfit copilului dupe masura, nu ca ma asteptam sa intalnim peruci pudrate dar nicicum ca in doua rounduri si un total de 1.5 ore de stat in shopul tinut de un british aveam sa vad numai (100%) chinezi …

Tactica unii colier de perle si alte vinovatii din ecuatia fericirii (F=D/C)

2007-10-02T15:36:00.000-04:00

Zic sa va fac o varza azi: din China, Franta si margica mea !

Heads up: Mi-am cumparat ieri un shortz nou pe care nu risc sa-l inaugurez nici azi... din cauza chinezilor si a margicii (si nu! metrica nefiind spatiala, ordinea nu este inversata, chinezii cu obiceiurile lor proaste au precedat-o pe margica)

Imi gasesc un oaresce confort in scotocitul si lamurirea responsabililor pentru inconvenientele vietii mele, precum un observator abil a si remarcat deja. Unde nu a fost observatorul abil este la declarat demersul inutil. Mi se pare un lucru foarte bun, scopul fiind sa inlaturi stressul si fiind atins negresit.

Sunt mai multe scenarii posibile. Ori esti tu insuti vinovat si atunci ai certitudinea ca inconvenientul poate fi inlaturat (si brusc relief occurs cum s-ar spune) ori este altcineva vinovat si atunci in masura in care exista parghii pe care la poti actiona, trecut stagiul de planuire, iarasi este speranta ca reflief este pe drum sau nu exista parghii si atunci te apuci de lucru asupra resemnarii usurarea urmand sa se simta imediat dupa savarsirea resemnarii.

Ecuatia fericirii (care mi-a fost predata intr-un curs de stress management si batjocorita in baraca9 deja) fiind

F = Dorinte/Control asupra indeplinirii lor

ceea ce se verifica lesne: cand ai putine dorinte si total control asupra indeplinirii lor esti foarte fericit, cand ai dorinte foarte mari asupra caror adveniri nu ai nici un control sau foarte putin control, esti most likely nefericit. *Errata: ecuatia este inversata precum Julia ne semnaleaza in comments!!

In sensul asta resemnarea (adica degradatul dorintei de la categoria deziderat la categoria lucruri improbabile) ar aduce usurare. Ci ce m-am departaaat.

Pe scurt fiindu-mi foarte greu sa stau sub lanturile regulilor de bun coaching cate o ora in fiecare seara (macar daca as putea sa tip la ea sau sa tz tz n-auzi ca esti out of tune, sau sa ma stramb sau sa oftez macar !!!). Imi este greu. Si treaba este ca am ajuns in aceasta situatie precum spun din cauza chinezilor. Ei sunt cei care au dat tonul studiului viorii la copii de 3 ani asa incat pe la 7 cand incep sa creada ca se pricep mai bine ca tine deja, ca deh , fac vioara de 4 ani!! Practice-ul este o tortura parinteasca. Atat am vrut sa spun. Japonezul Suzuki le-o fi dat instrumentul torturii prin metoda sa Suzuki (care zice ca in fond asa cum invatam sa vorbim inainte sa citim asa putem foarte bine sa incepem sa invatam sa cantam un instrument fara sa stim sa citim notele) dar ei chinezii masii sunt cei care au facut inceputul lectiilor la 3 ani o norma. Adevarul e ca eu am rezistat pana cand a facut Margica 4 ani, dar tot anul ala lipsa m-am gandit ca la admiterea la colegiu ea o sa candideze cu de-alde ei si ca nu mai este timp de joaca si-am plans si m-am inrolat... Ce n-a mentionat Dr Suzuki nici macar in fine print pe metoda lui este Costul pentru parinti: 10 ani din viata pentru fiecare an sub 7...

In afara de asta chinezii mai sunt vinovati si de alte exagerari antinurturing.

Si mai am de adus Francezii promisi in ecuatie si tehnica unui colier de perle.

In postul urmator

Ideea este ca m-au facut sa nu ma jenez de political incorectnessul postului acest.

Leapsa pe dupa urme de premiant Nobel

2007-10-01T15:36:00.000-04:00

In tara se joaca leapsa pe imbunantatit administratia publica si odata cu ea urbea in care traim.

Am luat-o de la Gabi si o daaaau lui Romeo Muresan !

ce greu e sa o dai!

Ce as face eu in locul administratiei locale ?
As incerca sa capitalizez trecutul tehnologic (penca prezentul s-a cam rarefiat) m-as face luntre si punte sa ridic un pol tehnologic pe ruinele Bell Labs, in numele celor multi premianti Nobel (cel mai recent fizica 1997) care au lucrat pentru el mai mare employer din vale (Allentown este in Lehigh Valley), in numele primului tranzistor (John Bardeen, Walter H. Brattain, and William B. Shockley 1956 Nobel Prize in physics) fara de care nu am fi corespondand si am fi comunicand si ne-am fi publicand, in numele fascinatiei universului in expansiune (A. Penzias and Robert W. Wilson 1978 Nobel Prize) si a mai putin fascinantului dar mai recentului Steven Chu (Nobel prize 1997 in physics) asa face un mare mare caz despre cat de puternica poate fi atractia exercitata de asa un trecut (recent !) pentru professionals si despre cum alte avantaje combinandu-se (proximitatea de new York si de Philly pentru upscale cultural life, absenta problemelor de trafic care fac ca de oriunde ai sta pana oriunde ai lucra faci 10 minute, aerul curat de munte cat si alte gogoritze care ne-au atras pe noi din insasi inima Alpilor mai inatai si din beautiful sunny South California mai apoi) ar putea atrage si fideliza pre multi (mai ales daca ar avea si de crescut copii oadata cu cariera!).
Pe urma as face un plan maiastru de proiect pentru polul tehnologic si m-as duce cu el la guvern as cere grants pentru cine deschide companie techno spre perpetuarea mandriei nationale Bell Labs si as da grants studentilor din vale (15 universitati !!!) care ar ramane aici dupa studii si in sfarsit dijmuind eu mai cu spor de la aceste semi-subventionate tech companies as tunde naibii iarba si boschetii de pe marginile drumurilor, as taia piste ciclabile si as pune.... iluminatie stradalaaaaa!

Cache-coeur

2007-09-11T14:00:00.001-04:00

Inapoi pe pamant din raiul filozofilor pogorand direct in lumea iubitei margici la desavarsirea fericirii careia ma aplic de mai bine de sapte ani, m-am umplut de toata tristetea parintilor visatori si desi am incercat sa dorm cateva ore in plus in ultimele doua nopti, nimic nu-mi trece. Este profund se vede treaba. Dupa metrica lui Nichita : plansul profund este la amiaza pe soare. Atunci. In doi bomfi zicea Nichita asta.
Am iesit de la noul studio de dans cu copilul de mana si cu sfori de lacrimi pe fata, pe lumina, printre oameni, pentru ca am vazut un poster, pentru ca era crappy, pentru ca am inchis o usa. Am renuntat la un vis pe care il aveam pentru ea.
Iaca visul meu :

Scoala de balet din Bethlehem, ai carei directori artistici un cuplu ruso-fracez infranti de batranete si de naveta din Manhattan unde locuiesc (el fost Etoile de Bolshoi, ea fosta prima balerina la Opera de Paris), se apropia mult mai tare de un vis de al meu care nu era neparat ca margica sa devina balerina la Royal Ballet dar sa fi facut balet pana cand se impregna pe viata
de filozofia scolii de balet ruse (ceva in spiritul "daca nu te doare, daca nu suferi, inseamna ca nu e destul de bine") si isi insusea serenitatea distinsa a unui corp care isi depaseste conditia… un corp care iti poate procura felul de fericire pe care ti-l provoaca facutul muzicii sau scrisul*…

Pentru ca la vioara studiem deja cate o oricica, dupa 4 carti in fiecare zi, plus revizii pentru repertoriul demonstrativ, pentru ca trebuie sa avem timp sa ascultam muzica in conditii acustice epurate si pentru ca la scoala serioasa din Bethlehem este prea departe si pentru ca ar fi trebuit sa facem deja cel putin doua ore de lectii de balet pe saptamana si practice acasa intre ele, pentru ca ar fi trebuit sa intram in zecile de ore de repetitii pentru o aparitie de un minut in productia full scale Spargatorul de Nuci, pe scurt pentru ca nu putem sa facem, fara sa compromitem jocul si vioara si balet cu maxima intensitate, ne-am mutat la o scoala de dans din cartier. O pierdere de vreme si multi bani aruncati pe costume, am vazut fotografiile de pe pereti. Nici macar fetele din pozele de la absolvire, dupa 7 ani (cati are scoala) de balet clasic si nici macar pentru poza de studio bine retusata nu aveau postura de balerine…

Am iesit clatinandu-ma si n-am putut sa articulez nici un sunet multa vreme, noroc ca margica intelesese aproximativ si a a putut sa le explice baietilor ce are mama. De neinteles am ramas si dupa explicatiile ei.

*Ballet was a language before it was a philosophy or an elitist bugaboo and even staunch anti-authoritarians cannot deny that the language has spawned a remarkable literature”. San Francisco dance critic Allan Ulrich

Pe urma errand pe internet am dat peste un poster celebru Leg Warmers by Edwards si iar am plans...

Dar vorba cantecului

Vous pouvez detruire tout ce qui vous plaira,

Elle n'aura qu'a ouvrire l'espace de ses bras

pour tout reconstruire

Je l'aime a mourir, je l'aime a mourir...

Senatus Populusque Romanus iaca cine era de vina

2007-09-04T23:34:00.000-04:00

Hello world, am gasit raspuns sapat in piatra la intrebarea din postul trecut. Rar mi-am dat vre-un raspuns mai maret si de aceea, desi intrebarea fara sa fie retorica era totusi foarte personala, tin sa impartasesc raspunsul gasit.

Intrebarea era Cine si cand face disocierea dintre noi, unitati pline de contradictii sau altfel spus inconsistenti si Lumea plina contradictii sau altfel spus complexa?

Raspunsul afisat ci-contre este Senatus Populusque Romanus. Ideea de populus in sensul in care imi serveste drept raspuns a fost introdusa de Moise (sau cel putin de inventatorii lui in caz ca el nu a existat cu adevarat) populus nedefinind o multime de indivizi ci o realitate care ii domina si in care individul trebuie sa se topeasca. La intrarea in realitatea aceasta, in masa colectiva, inainte de topire inmanezi pliate cu grija toate caracteristicile notabile, contradictiile interne fiind de nepretuit, imi reaminteste cea mai fascinanta si foarte noua prietena a mea Europarlamentar, sunt recuperate si se regasesc in populus. Dar filozofii considera ca aparitia acestui concept funest in istorie este mult mai tarzie. Ei considera ca bazele individualismul moral, individualismului grec, puse de Socrate au ramas o valoare aristocratica care a dainuit prin opera a destul de putini filozofi dar au fost din fericire recladite de... CRESTINISM.

Zice Roger Caratini, ca sistemul de gandire roman, supralicitand orgoliul de a fi civis romanus a dus la cea mai rapida si profunda disparite a sentimentului de individualitate. Zice ca atunci cand individualismul incearca sa se manifeste, la un sclav sau la Neron a carui dramna metafizica a fost aceea de a fi fost cetatean roman iara nu un sublim artist, el este innecat in dispretul general al constiintei colective. Ii trece apoi in revista pe scriitorii romani (Ovidiu, Horatiu, Virgil) dintre care nici unul nu a gandit in afara sistemului si nu a scris impotriva lui (ce noroc pe ei ca nu au apucat Romania post decembrista: din stadiul de lichele si nevertebrati nici ca ar mai fi iesit cu operele lor mustind de beatitudinea de a fi roman).

Si atunci crestinismul aducand cu sine dorinta absoluta de infinit, de ceva care nu poate fi trait colectiv, a repus in joc individul. Nu mai este un popor intreg care este "ales" ci fiecare individ, salvarea, mantuirea iarasi nu sunt colective ci strict individuale...

ma indepartez primejdios.

Pe scurt de cand ne-am topit in populus romanus, de cand statul ne-a confiscat contradictiile ele ii sunt legitime si ii definesc complexitatea in timp ce noua ca indivizi ne definesc inconsistenta...

Still not fair dar macar stim cine e de vina.

Contradictii

2007-08-24T13:45:00.001-04:00

Intrebare introductiva : Oare de ce este ok pentru Lume in general si fiecare societate in particular sa fie plina de contradictii cu care nimeni nu-si pierde rabdarea in schimb pentru noi, micii indivizi, nu este. Cine si cand face disocierea dintre noi, unitati pline de contradictii sau altfel spus inconsistenti si Lumea plina contradictii sau altfel spus complexa. Get it ?
Fair ?
no fair.
Asta este introducerea.
Scopul postului este sa …. "challenge" autorii cartii "Tipping point" (si mie mi se pare ridicol dar m’en fou)

Ideea este ca in Japonia, plina si ea de contradictii ca toata lumea, ministrul apararii este de cateva saptamani o FEMEIE.
Get that ? Japonia confucianismului (as in o femeie trebuie sa se supuna tatalui ei, ca fiica, barbatului ei ca sotie si fiului ei ca mama, nici o ipostaza din viata ei fara totala obedienta) sau/si Japonia budhismului (as in salvare/emancipare/eliberare pentru o femeie nu exista) si in sfarsit Japonia feudalismului samurailor in care o femeie trebuie sa se uite la barbatul ei ca la “heaven itself”… adica autorii cartii Tipping point (care sustin ca daca le dai destule "data" despre societatea talibana de exemplu, pot sa ti-l localizeze si pe bin Laden!) pot sa incerce sa traseze evolutia rolului femeii in societatea Japoneza pe o curba cum vor ei, oricat de exponentiala ar vrea s-o faca n-au cum sa ajunga, plecand de la confucianism/budhims/samurai sa anticipeze asa ceva.

Ma rog, am citit ca la fo 5 carti despre Japonia (intre care socotesc Shogun si Geisha si alte trei din biblioteca "Intreprinderii": Working in japan, "Dilemmas of Japanese Professional Women," "Modern Japan: A Historical Perspective") hai sa mai adaug la asta o data foarte recenta: ultimul scandal din presa cu ministrul sanatatii (japonez) care acum cateva luni numea femeile "birth-giving machines" si le implora sa “perform a public service by raising the birthrate, which fell to a record low of 1.26 children per woman in 2005… to "do their best" to halt the country's declining birthrate…

Nu zic ca sunt expert desi riscul de a avea oponenti la aceasta pretentie este practic nul ;))... zic doar ca am ceva data

si ca din aceasta data extrag urmatoarele :
ca Yuriko Koike in functia de ministru al APARARII este o inconsistenta atat de sfruntata incat m-a vindecat a jamais (sper) de temerea ca sunt contradictorie in gandire si actiuni.

Am sa ma dau complexa de acum incolo pentru ca daca o societate veche de 30,000 de ani este inca plina de contradictii ce sa vrea cineva de la mine, not yet 40 !

(ouf, noroc ca am postat saptamana asta )!

Specii extincte, lista se adaugeste cautand toleranti pe teritoriul Europei de Azi

2007-08-17T17:06:00.001-04:00

La sfarsitul Tiraniei celor 30, in negative 404 (si oare cine sunt top 5 contributors la sensul de astazi al cuvantului pentru ca la origini se zice ca nici vorba de conotatie negativa) in orice caz la sfarsitul "Tiraniei celor 30" inlocuita cu regimul celor 3000 (trei mii!!) s-a stabilit printr-un decret de amnistie generala ca, in afara de cei 30 si de cei 10 (pe care cei 30 ii insarcinasera cu Pireul, nuca democratica greu de spart), nimeni nu va fi judecat sau invinuit pentru ce s-a intamplat in timpul regimului lor.

Si neverosimilul se indeseste mai departe prin aceea ca nici macar celor 30 si celor 10, dupa ce judecatile aveau sa se incheie si daca de la judecata aveau sa iasa pasabili cu viata, nimeni nu ar mai fi avut voie sa le reproseze ceva, sau sa ii persecute in vreun fel ! Cat de fantastic suna asta ? Se intampla pe Pamant ? Atunci iaca inca o specie extincta: grecii post-socratici dar in mod necesar pre-sceptici. Scepticilor le-ar fi mirosit de la o posta a facatura amnistia lor generala. Daca ma gandesc bine Platon a fost sceptic ! ( In premiera mondiala il voi reclasa pe Platon nitic mai jos pentru ca nu m-am terminat de mirat)
Nici macar membrii garzii celor 30 (care erau si ei bine numarati si anume erau 300) care umblau cu biciul si cu executiile. Nici macar ei nu aveau sa fie judecati sau invinuiti de ceva. Cat de fantastic suna asta? Nu intreb drept, nu intreb “normal”. Intreb fantastic.

ma grabesc...
Fapt este ca ma uimeste contrastul pe care il face societatea moderna cu Grecia antica.... era de asteptat sa involuam?

Mi se disloca stomacul citind discutii sub egida "Cultura chestii socoteli" sau "Despre Cultura Romana" in care ii infieram pe vii si pe morti deopotriva, punem listele la zi cu cine este sau a fost sau macar ar putea fi susceptibil, doar spus iara nu si dovedit, autodedclarat dar pana la urma nepracticand simpatii politice...
Ultimul exemplu Petru Dumitriu. Mie mi-a dat Cronica de familie, 2000 de pagini, 300 de personagii, 100 de ani de istorie, pe care Pruteanu il numeste cel mai bun roman romanesc al tuturor timpurilor (e adevarat ca George Pruteanu nu se stie, s-ar putea sa fi fost "pupa mana" lui Iliescu sau Basescu sau amandorura sau niciunuia dar atunci poate ca a avut un vecin securist cu care isi dadea buna ziua in vazul lumii si intr-o maniera mai degraba cordiala, deci nu stiu inca nimic, n-ar trebui sa ma bazez. Sau Eugen Simion care desi il judeca destul de aspru il scoate deasupra labelului balzacianism romanesc si il declara "mai complex". Dar sigur doar n-am sa vin cu Eugen Simion despre care toata lumea o fi stiind cat de aservit…).

Asta este nu ai stomac, nu te apuci de discutat cultura, pentru ca degeaba sunt ei genii intr-o privinta, nu sunt perfecti jur imprejur, nu sunt platzi, au umbre ? Jos cu ei si cu cu opera lor de "valoare". Au ei valoare? Pot fi ei "repere morale" asa cum ar trebui sa fie oricine se ridica deasupra multimii? Ce conteaza ca poate ca nici nu au aspirat vreodata sa fie repere morale, ca poate pur si simplu i-a ars pe suflet sa scrie, sau sa picteze sau sa compuna... Iar mi-e greata.

Si greata tot ceva personal... pacat ca nu mi-am dat seama mai devreme ca n-as mai fi scris nimic si as fi avut in continuare un prieten necunoscut in plus. Ciao Aegis.

...100 de ani din istoria Romaniei si prin ce personaje... daca am sa le cer candva copiilor mei adulti sa citeasca un singur roman romanesc acesta va fi. Petru Dumitriu a suferit foarte mult. Nu de foame, nu batut, nu la canal, nu in puscarii dar probabil mai crunt decat de foame si de bataie. A suferit de depresii atat de negre de singuratati atat de fara leac incat a sa incercat sa se sinucida, in exil, de mai multe ori.

Czardash mood... total czardash mood

Ramasese ca il reclasez pe Platon. N-am auzit pana acum sa-l fi afiliat cineva cu scepticii ceea ce nu inseamna nimic dar nici nu-mi subrezeste demonstratia caci iata (si iarasi atentie la nu conteaza ce faci ci ce spui) la sfarsitul Tiraniei celor 30, Platon a actionat ca un sceptic care nu crede in amnistia lor generala (Platon era nepotul lui Critias, cel mai zelos dintre cei treizeci de tirani. In afara de aceasta legatura intamplatoare chiar nu si-ar fi putut reprosa nimic, ba ca si Socrate mai degraba dimpotriva !). In pofida amnistiei lor generale, la sfarsitul regimului celor 30 Platon isi ia o perioada "sabatica" de la Atena, se indeparteaza fizic, cuprins brusc de un dor de explorari geografice… ma rog si politice dar pe alte meleaguri, pana se mai linistesc spiritele...

Intrebare : Cat de notorie sa fi fost demagogia pe vremea aia? Caci de n-ar fi fost, se crede ca Platon n-ar fi plecat in bejanie
(cine a citit tot si pana aici are un premiu de revendicat)

Doua utopii sau mica reverenta intransigentei intru binele imperfectlui

2007-08-14T00:35:00.001-04:00

Cuvant inainte : Faptul ca cineva care are blog nu mai scrie nimic in el multa vreme este de bine (iar Binele, ca si vacanta, fiind un lucru foarte personal nu se va comenta aici).

In afara de bine, concurenta diferitelor forme de exprimare in public, alimentate din acelasi rezervor, dreneaza si ea din nevoia sau placerea, caci nu m-am lamurit ce este, de a se intreba cu voce tare.

Mi-a trecut prin suflet o nelamurire, discutand pe blogul colectiv care este baraca noua despre "cultura romana" la un moment dat (Varianta in sos politic cu zero toleranta la care am sa revin "maine") si despre ce ne incanta si ce ne displace cel mai mult ca emigranti in SUA in aproape acelasi timp. Lista mea are pe locul intai toleranta. Si la ce imi place cel mai mult si la ce imi displace cel mai mult as fi pus defapt tot toleranta. Nici macar nu mi se pare straniu. Am crescut in intoleranta romaneasca, convinsa ca este ceva de bine, un fel de necesitate. A nu fi intolerant echivala in capul meu cu a fi indolent. A nu dori desavarsirea. Lasa ca e bine si asa sau si atat, sau daca atat poate el sau daca asa ii place lui erau devizele marilor nesimtiti. Pe vremea copilariei mele si a intransigentei tatalui meu intoleranta se numea exigenta.
Si adevarul este ca exigenta se aseamana foarte tare cu intoleranta.
Spre deosebire de intoleranta, exigenta are insa un cote pozitiv. Deci faptul de a nu tolera, de a nu acomoda nici o abatere de la perfectiune, fiind intru binele imperfectului, era laudabil. Si un efort la urma urmei.
Un efort laudabil cu o aura altruistica. Ideea din « drumul spre iad este pavat cu bune intentii » aveam sa o inteleg cu mult mai tarziu.

In fine deci zic ca am descoperit ca a trai intr-o societate atat de toleranta cu "originile", cu limitarile si cu "carentele" de gust, de educatie, de cultura, de ambitie, de bunavointa, de absolut orice, este foarte relaxant. In acelasi timp poate ca este prea relaxant. Oare cum ar arata societatea asta daca in plus fata de cultivarea indirecta dar dura pana la urma a ambitiei prin practicarea unui sport sau a unui instrument incepand de la 3 ani si cat se poate de serios, ar mai practica si o fatisa intoleranta fata de "under-achievers"?

Tot asa ma intreb cum ar arata societatea romaneasca daca toti romanii ar fi toleranti (adica mai fericiti de doua ori si numai prin renuntarea la stressul autoimpus de intransigenta) ?

De asta zic... Doua utopii ?

Si nelamurirea, de ce daca este atat de evident ca oamenii din societatile tolerante sunt "cu mult mai fericiti", de ce vor "romanii" sa moara cu ea de gat?

sa fii obosit este mai rau decat sa fii fumator

2007-07-25T12:53:00.001-04:00

Oboseala vecina cu moartea. Si cu tristetea. La nici una neavand dreptul cand ai copii si nici cand ai colegi sau cand ai clienti (imi amintesc cu neplacere de „hair-stilistul” la care am incetat sa ma duc pentru ca imi reitera povestea surorii lui care murise pe neasteptate la 10 ore dupa ce daduse nastere unei fetite si a prietenilor sau rudelor de preferinta tineri care aveau sau avusesera cancer si diverse alte recapitulative ale orfanilor recentelor catastrofe naturale cu care se tinea in mod particular la curent...). Guess I should say (...vorba ceea la categoria last but not least) oboseala si tristete la care nu ai dreptul nici in preajma partenerului de viata. Nici in propriul domitor.

Oh si era sa uit parintii: nici in fata parintilor. Mai ales cand sunt batrani.

Reiese ca defapt singurul moment in care am putea sa ne dam oboseala_vecina_cu_tristetea pe fata este in drum spre casa singuri in masina ruland. Nu opriti la stop sau in jam. Blocati in trafic ar trebui, macar de frica efectului bumerang daca nu din buna educatie, sa ne aratam relaxati, binevoitori... Nu in statie, nu in metro...
Numarand locurile si situatiile in care am putea...reiese clar ca sa fii obosit este mai rau decat sa fii fumator.
Si atunci iarasi ma intorc cu gandul la Huxley si la soma si ma gandesc ca soma era poate nu ceva de bine, dar ceva de bun simt.
Ca si cum ar exista lucruri care sunt de rau dar de bun simt.
Si ma rog, intrebarea mea catre cine s-o intampla pe aici este de ce suntem noi asa de extrovertiti cu oboseala. Sa te arati obosit e mai rau decat sa te arati decoafat de exemplu.
Eu cred ca starea de oboseala trebuie ascunsa. Voi ce?

Faceti ce vreti

2007-07-17T10:55:00.001-04:00

(nou) grad de libertate proaspat decurgand :

Diogene a fost un porc de caine o jigodie si un rat vorba Ingerului care trecea prin Piata Amzei asezat pe un scaun, si cu toate astea a fost asezat in “Panteonul filozofilor”.

De unde se ia prompt pickamerul si se dezincrusteaza din stanca in care a fost sapata, ideea ingraditoare de libertati prin viata (caci este contregnant sa te misti nescapand din ochi, fie si din coada lor, MARELE adevar) ca nu conteaza ceea ce spui ci ceea ce faci.

“We are not what we say we are, we are what we do” zice si Gordon Livingston psy-ul meu favorit ("who offers the kind of wisdom that feels simultaneously commonsensical and revelatory: "We are what we do," "takes un capitol intreg in cartea lui Too Soon Old, Too late smart).

Eh, baaaa Diogene dovedeste ca pas du tout.
Trebuie sa-i scriu lui m’siu Livingston ca sa-l intreb: si cum ramane cu Diogene mastuurbandu-se in piata publica in timp ce declama pe tema ce bine ar fi fost sa placa cerurilor ca foamea sa-ti treaca frecandu-ti stomacul !!! Ce a ramas din aceasta ? faptul ca se maasturba in piata publica sau faptul ca "he had a point"? Well, both I guess din moment ce faptul este mentionat pana in ziua de azi, 17 iulie a anului 2007 dupre Christos,
Dar este si mai evident ca partea odioasa a gandurilor si faptelor lui nu a periclitat cu nimic statutul lui de mare ganditor, care i-a fost recunoscut din timpul vietii bine merci, nici vorba de filtrul veacurilor post Isuse sau ceva… Porecla lui personala era "Cainele Diogene", Plato il numea Socrate_sarit_de_pe_fix si cu toate astea si cu multe altele... nici o umbra, NIMIC.

De aceea, vorba lui Cartarescu « de aceea va zic : lasati-va barba sau nu va lasati barba, soldati va ordon FACETI CE VRETI»

Algoritm

2007-07-05T15:07:00.001-04:00

Intors din vacanta

care fiind un lucru foarte personal

nu se va comentata aici

decat in asa fel incat sa nu stie nimeni.

(sau sa se poata folosi).

Fiind general valabila urmatoarea observatie poate fi totusi facuta:

Intorsul dintr-o vacanta "reusita" (care si-a atins obiectivele) se insoteste de neverosimila senzatie ca nu-ti mai este dor de nimic.

Cel mai general folos cu putinta se refera la mijloacele de prelungire virtuala a vacantei.

Despre descoperirile de interes general trebuie scris cate un referat.

1.) Rezumatul referatului :

prelungirea virtuala a vacantei se poate face prin calatorit foarte departe.

2.) Formule si ecuatii.

Functia de transfer a vacantei virtuale in vacanta reala este logaritmica (natural logaritmica).

Poate fi si zecimal logaritmica atunci cand distanta este mai mare de 10000 km

A. Pentru o distanta <10,000km

ln (nr zile virtuale) = nr zile reale

B. Pentru o distanta >10,000km

log (nr zile virtuale) = nr zile reale

3) Rezultate experimentale (Validarea teoriei)

3.1 Zile lungi se par ca clipe:

O minivacanta de iarna, 4 zile in Poconos, la numai 20 mile distanta de casa

mi s-a parut un biet week-end. Desi locul (un indoor parc acvatic "tropical") conferea celor 4 zile de miez de iarna pensilvana oaresce potential... adica asa ai fi putut sa crezi.

Si nici vorba: parc acvatic tropical unde toata lumea era in chiloti

atunci cand afara erau -5C, resort cu peretii holurilor populate cu zane animate,

statui vorbitoare si cufere care se deschideau indreptand bagheta "magica" spre ele

ca sa descopere bijuterii incandescente (http://www.greatwolflodge.com/Locations/Poconos/amenities/magiquest.aspx),

hotel ale carui camere gigantice aveau fie

o cabana de lemn cu bunk beds pentru copii, in plus fata de patul matrimonial si

living room, fie un wolf's den, ma rog un loc out of this world cum s-ar spune.

Degeaba: cele 20 de mile departare de casa au facut ca cele patru zile petrecute acolo sa mi se para un simplu week-end.

3.2 Clipe dulci se par ca veacuri:

In schimb intoarcerea din vacanta de numai 14 zile petrecuta in Romania,

dupa 8 ani de nepus piciorul acolo, mi s-a parut ca intoarcerea dupa o luna jumate' poate chiar doua!

Ma asteptam sa gasesc iarba crescuta incat abia sa se mai iteasca varful casei

ma asteptam ca crinii lasati cu boboci, sa fi inflorit si sa se fi ofilit si chiar si scuturat.

Nimic din toate astea. In absenta noastra a fost frig si seceta aici si gradina este aproape nemiscata...

4) Concluzie:

In caz de vacanta foarte foarte scurta dar nevoie de un mare break,

trebuie plecat la polul sud.
Cred ca daca as pleca in vacanta pentru o zi la polul sud

la intoarcere mi s-ar parea ca am lipsit de acasa 10 zile, conform functie de tranfer B

5) Future works:

Va trebui analizata si stabilita corelatia functiei de transfer cu timpul necesar facutului bagajelor

(de exemplu indelunga pregatire a bagajelor, fiind facuta cu gandul la locul de vacanta s-ar putea sa se adauge mental la timpul fizic petrecut acolo... de unde si de aceea Polul Sud pare destinatia de maxima eficienta).

De asemeni trebuie stabilita corelatia functiei de transfer cu frecventa (de exemplu chiar daca te duci la numai 5000 km distanta, daca frecventa vizitelor la locul de vacanta cu pricina este mai mica decat una la 5 ani, atunci functia B s-ar putea totusi aplica in loc de A, sau altfel spus functia A este pesimista pentru acest caz sau altfel spus functia de transfer A subestimeaza.

Pe scurt ne-a cam priit in vacanta

Obiceiuri proaste in Corporate America

2007-06-13T12:30:00.002-04:00

Cade stocul ca o piatra, Chief Executive Officer care are blog si care in ziua marelui merger dupa ce a dat drumul la porumbei in fata Headquartersului a scris multumit pe blog ca atata freamat si excitement nu mai simtise din ziua graduarii si ca ce viitor de aur compania noastra are (in timp ce in acelasi moment Wall Street analists tzuguiau buzele scriind acru ca cele doua companii unite azi sunt ca doua babe care isi dau mana sa treaca strada) ei bine la o luna dupa merger, acelasi personaj, nededublat nenimic, anunta quarter’s results si da guidance pentru urmatorul quarter. Surpriza : guidance este low dupa ce repet cu “numai cateva zile” inainte contemplarea viitorului ne adusese pe culmi de entuziam si ce mai barbeque-uri si ce mai gifts and perks in timp ce stia foarte bine ca peste o saptamana avea sa spuna streetului ca situatia este “challenging” si ca o sa facem mai putin business combinati decat inainte separati! Bineinteles urmarea imediata: stocul cade ca o piatra dar Chief Executive Officer nu zice nimic pe blog. Nici in ziua anuntului nici in urmatoarele zile si nici dupa iaca-ta mai bine de doua saptamani. Ce daca are blog in blog scrii numai si numai daca ai tu chef.
Intr-o alta extrema, dar aceeasi acelasi nr de angajazti (10k) CEOul sefului familiei coboara din avion din zbor transatlantic, vede pe monitoarele din aeroport ca i-a cazut stocul cu 10%, ramane pironit, scoate laptopul si de acolo din aeroport, scrie un e-mail tuturor angajatilor, cu speculatiile lui despre cauza caderii, spunand de la inceput ca este surprins si ca ce le ofera sunt doar speculatii pentru ca stiinta nu are despre ce s-a intamplat etc etc. Oricum asta arata ca ii pasa de angoasele angajatilor, ca simte ca le datoreaza o explicatie, ca trebuie sa la arate ca el este de veghe la stock price etc.

Dar revenind la mine, ce am inteles eu din acest comportament al lui AbiCEO, care ne este calauza si model, nu-i asa, este ca lucratul in Corporate America tine de un anume lifestyle mai mult decat tine de work ethic. Implementarea unui life style de Corp america acordingly to my CEO revine la sculatul cand, prin storurile bine trase se face destula lumina in dormitor si niciodata cu alarma, urmata in cursul diminetii de lectura ziarelor principale si mai apoi de pranz la Borders ascunsa in spatele unei stive de carti « estivale » (adica pe care mor sa le citesc dar mi-e rusine sa le cumpar). Dupa-masa se pot adresa cateva e-mailuri, in general laconic caci daca pui suflet se poate crede ca n-ai nimic altceva de facut. Asta in caz ca nu sunt hot topics pe forum (www.baraca9.com/forum).

Eu am sa plec in vacanta si blogul o sa mi se moara. Data viitoare cand mai veniti sa veniti cu o floare.

Si mi-am adus aminte de threadul meu favorit cu care m-am distrat foarte tare... in office hours desigur
http://forum.romportal.com/forums/thread/52701.aspx

Trofeu

2007-06-03T23:30:00.001-04:00

Saptamana asta Le Point are ca tema (si coperta que voici) Tradatorii. Totul pornit cu spume de la bietul Berand Kouchner caruia zabauca de Segolene i-a refuzat sprijinul in campania electorala si caruia Sarkozy ii ofera acum un minister. Nefiind cazul acestei "tradari" singular, iaca un intreg numar dedicat Tradarilor.

Nu mai spun cate nesfarsite bancuri la Guignols pe tema tradarii (cu Iuda consilier etc).
Asta era introducerea subiectului. Trofeul pe care mi-l aduc aici caci nu-mi cred ochilor este publicarea de catre FOG pe insusi blogul lui care este moderat.

Pe scurt se spune explicit chiar sub comentariul meu, ca Franz-Olivier Giesbert insusi (director, la diverse momente de timp evident, la le Figaro, Le Nouvel Observateur, Europe 1 (radio) si Le Figaro Magazine. administrator al museului Luvru si din 2000 director la Le Point, autor premiat cu Grand prix du roman de l'Académie française pt L’affreux si Prix Interallié in 1995) ce el acesta mi-a citit mie aceasta (romanca traind in SUA) comentariul meu acesta
(http://lepoint.typepad.fr/fog/2007/05/sarkozy_et_louv.html#comments)
si a decis sa-l publice !!!

Este drept ca observatia este atat justa cat si gratzioasa desi nu stiu cat de pe gustul lui (de stanga) sa fi putut fi (fost)…
Am I proud or not. Plus ca cica el si nu nimeni NI-MENI (vreun catzelush de-al lui adica, scruteaza comentariile !). Si l-a citit si l-a publicat… vorba bancului poate c-a facut-o ca sa ma faca de ras… Naaah. Les traitre, les traitre…
Pirrouette si curtesy !

...Cornelia Rodicutza G...

compatibilitatea cu francezii si alte tare la romani

2007-05-31T12:07:00.001-04:00

Adjani ma intreba aseara razand prin clinchet de farfurii sub apa daca au inceput sa-l ferfenitzeasca romanii pe premiatul de la Cannes. O amuza foarte tare similitudinile dintre romani si francezi (de exemplu faptul ca si noi suntem « grogneurs » fiind ea convinsa ca asta este trade mark pur francez sau faptul ca si noi cultivam in copiii nostri un acut simt critic foarte daunator in societatea nord americana unde poate fi lesne etichetat drept atitudine negativa equals cel mai mare stigmat al individului american modern. Si zic asta pentru ca la ungerea rotitzelor angrenajului (societatii), asupra eliminarii riscului de gripaj, se lucreaza din preschool. Conditionarea copilului pentru a contribui la fericirea generala face ca in teacher reports care sunt perpetuate* de la un an la altul prin toata viata scolara a individului, atitudinea pozitiva este egala in importantza cu math si reading skills !!!
*Ca sa se stie cand ajungi la 18 ani si faci pe optimistul daca la 5 ani aveai o atitudine pozitiva sau e doar ceva recent dobandit !! brr…).
In fine si ii spun ca in afara de o tentativa de acuzare de plagiat, semi-retrasa si aia, deocamdata, nu a cutezat nimeni. Zice ehehei stai sa vezi si hai sa punem pariu, si-asa e cam tanar, asta il expune si mai tare zice si imi aminteste de Yann Moix (nascut in 68 ca si Mungiu).
Ia premiul Goncourt la 28 de ani, pentru primul roman, scrie un scenariu si o carte dupa care face un film de succes si premiat www.filmdeculte.com/film/film.php?id=770
Care premiu starneste insa multa gelozie si cu toate ca cei mai de marca scriitori ai momentului (a se citi ai favoritii mei) « Bernard-Henri Lévy, Jean-Paul Enthoven ou encore Patrick Besson ont pu voir en Yann Moix un véritable "génie" » urmeaza un la fel de veritabil proces de « mis a sac » il c’est fait sacagé zice Adjani. Si caut si intr-adevar gasesc o critica metodica si rautacioasa cum nici macar in redutabila Romanie. Ultimul roman ii este demontat fraza cu fraza
"Moucheron après moucheron, l’idée que Moix puisse être écrivain s’écrase, négligeable et bourbeuse, infime de petitesse bruyante. Aux meilleurs moments, le style atteint le niveau de cette phrase p19 : « On s’était dirigés vers le bar, j’avais fait semblant, donnant mon ticket, de m’intéresser à la notion de whisky-coca en général. » Il y a au moins un embryon de figure. Parfois même, il y a de bonnes intentions : p21-22, l’auteur essaie de décrire un emmêlement de corps en fondant les registres sémantiques : « ils baisaient dans les lignes, les courbes, les lignes de crête, les lignes de niveau », etc. etc. ; mais rapidement, après avoir traversé deux demi-champs sémantiques, l’évocation s’arrête. Elle a plané à 10 cm. "
Gare Cristi Mungiu !
Ma rog, n-am facut pariu desi sunt convinsa ca as castiga, nu cred sa vrea nimeni sa-l doboare de pe piedestal. Ne sade prea bine.

Cristian Mungiu, o alta analiza fortzata ca si celelalte 2345.

2007-05-29T10:25:00.001-04:00

La ora la care toate forumurile romanesti au un thread despre Cristian Mungiu, threaduri rasa(d/r)ite evident dupa ce toate ziarele au scris despre el, zic sa nu ma mai abtin, ce daca n-am vazut filmul. Cinematografia este o arta aparte, chiar daca n-ai vazut filmul si chiar daca n-ai lucrat niciodata cu regizorul si chiar daca nici macar nu-l cunosti personal poti totusi sa ai o opinie despre realizarile lui. Nu este ca in literatura. Cunoasteti pe cineva care sa scrie ce reprezinta premierea unui scriitor roman in afara granitzelor fara sa-i fi citit cartea ? Ma rog, fara macar sa pretinda ca i-a citit cartea ? Ei bine in cinematografie este voie si este urgenta. Desi se fac mai putine filme decat se scriu carti, in (critica de) film este multa graba… Este now or never.

So there I go myself :

Figura de inspiratie botticelliana si executie matissiana Cristian Mungiu imi aminteste (tocmai prin aspectul botticellian) de ieseanul si in acelasi timp ziaristul meu favorit Dan Radu. Macar ca el e din Roman, Dan Radu. Dincolo de paloarea si rotunjimea figurii, de expresia ochilor, care arata ca au trait cate ceva la viata lor fara sa fi pastrat insa urme, fara ca figurile lor sa fie « marcate », este bunul simt din raportul tacere/vorbire si rezerva din exprimare. Iti este clar ca ar fi putut spune mult mai multe si ca deliberat spun doar atat. Mi-a placut de exemplu Cristian Mungiu, intr-un interviu luat in presa franceza, cu cateva zile bune inainte de premiu, vorbind despre doua dusuri reci luate in public si la timp : mai sa-l ia cu bufeuri de caldura vazand ca il recunoaste lumea pe strada in Cannes cand, salvator, il incruciseaza pe Almodovar pe care nimeni nu-l recunostea…
Al doilea dush, tot pe croisetta, cateva familii de romani l-au oprit din drum, mandri de el l-au felicitat si l-au rugat ca daca mai face filme despre Romania sa incerce sa le faca mai vesele (mai cu fabulospirit cum ar zice Alin). In aceeasi propozitie l-au felicitat si i-au si facut sugestia.
Zice ca s-a racorit bine, i s-a scoborat pulsul, i s-au limpezit ochii si cel putin dupa anonimitatea lui Almodovar este sigur ca limpezi si-I va pastra.
Felicitari si de la mine Cristian Mungiu, am mai adaugat un nume la panoplia de motive de madretze de Moldova mea stranatala.