Kingdom Of Shades

Dublu recital de balet si de hip-hop week-endul trecut. Hip-hopul nu mi-a inspirat nimic notabil, poate doar juramantul ca de la toamna o sa imi investesc banii cu mai mult gust. Baletul in schimb, cata filozofie!
Zen principiul pretenului Dell “Everything the same everything distinct” trebuie sa fi fost si credo-ul lui Petipa cand a creat La Bayadere. Am revazut la recital o palida copie a deschiderii actului In regatul umbrelor (si m-am oprit din plans numai la gandul oarescum hilar ca Miss Tammy trebuie ca nu le-a descris parintilor junelor stafii contextul dansului incat de erau ei atat de evident ignoranti de faptul ca toata suflarea de pe scena era moarta si se preumbla asa plina de gratie dans le Royaume des Ombres. Sau le-a spus dar atunci, dincolo de aparente, ei sunt completement abrutis.

Mai pe la inceputul anului, dupa primele lectii, tinute spre stupoarea mea in vazul parintilor inca atenti la ce se intampla in clasa (spre sfarsitul anului isi pierdusera orice interes, foarte putini asteptau in fata geamului si cei care asteptau nu discutau niciodata nimic legat de clasa. In adevaratele scoli de balet studiourile nu au pereti de sticla si parintii nu au voie sa treaca dincolo de receptie si nu pot discuta cu profesorul decat daca cer asta in scris si cu mult timp inainte). In orice caz dupa primele lectii discutand cu Miss Tammy, educata la Mariinsky (Kirov) Ballet, laudandu-i taria cu care rabda maimutarelile elevelor preocupate atat cu facut cucu parintilor si fratilor mai mici de dupa geam cat si cu gadilatul sau exersatul atitudinilor “Hannah Montana in the concert” in oglinda, ea mi-a spus, cu o resemnare lipsita de tristete, ca nu trebuie sa uitam unde suntem: suntem in America unde copiii vin la o astfel de lectie ca sa aiba fun si ca daca nu este fun nu mai vin. De aceea ceea mai inalta ambitie a ei legata de aceste fetite este sa le faca sa iubeasca dansul si sa “catch the bug” nu sa fie si bune dansatoare. Pentru ca sa fii bun dansator trebuie sa inveti tehnica mai intai si sa inveti tehnica nu este fun. Fun este sa dansezi. Dar cele care vor prinde microbul vor merge la scoli “de alta factura” ca sa invete tehnica.... de unde mare jalea mea din toamna cand inscriind margica la scoala asta, am inmormantat un vis si de-atunci, desi nu-mi place sa ma plimb prin cimitirul cu vise, i-am depus flori proaspete dupa sfarsitul fiecare lectii cand miss Tammy (educata la Kirov/Mariinski)facea la grand reverence. Grand reverence are ceva teribil, ceva de ultima expiratie: “aceasta am fost eu si intreaga si cu toata firea si forta fizica si morala, cu delicatetea si cu taria, cu toata lumina si umbrele din mine m-am dat voua, pana la capat, in seara asta”. Cand Miss Tammy facea la grand reverence mimand in acelasi timp oboseala de dupa o mare performanta si parterul plin de lume emotionata cu balcoanele 1, 2 si 3 cu tot, inhaland adanc si numai aerul ala parand ca ii mai ridica bratul si ii mai anima un ultim dégagé, ultima unda de energie indepartandu-se de la ea catre public cand isi lasa fruntea pe-un genunchi ... intr-atat incat, cand Miss Tammy facea la grand reverence, ma miram intotdeauna ca se mai si ridica, ca mai urmeaza ceva, ma miram ca a mai ramas ceva in ea care sa continue...)
In fine la Bayadere, intrarea din actul 3, Dans le Royaume des ombres, descrierea nesfarsitului imuabil in simplitate, eternitatea etheral de simpla si de trista exact atat: arabesque cambré port de bras si trei pasi si iar arabesque cambré port de bras si trei pasi arabesque cambré port de bras, o secventa repetata de sute de ori, pana cand toate cele 50, 60, 80 de balerine sunt pe scena unduindu-si firul ca un izvor coborand nesfrasit (de asta in mod ideal scena ar fi trebuit sa aibe o mica inclinare) nesfrasite arabescuri identice si totusi distincte.

Si ca sa inchei intr-o nota umoristica, biografia lui Petipa merita citita, un francez (cel mai mare coregraf al tuturor timpurilor ca sa fim exacti) care a emigrat si s-a inmormantat in Rusia ca sa poata sa isi faca meseria, sa poata sa faca ce stie cel mai bine, ce ii place cel mai mult, in “patria lucrului”. Exact ca si mine!
Patria lucrului este un concept care a facut ochi precand vizitam Venetia si cand intrand intr-o biserica mica si pustie mi-am zis asta este patria picturii, aici este Locul !
de dinainte ca ochii sa mi se fi obisnuit cu obscurul adica de dinainte de a intelege ca paseam pe sub Titian si Tintoretto si a imi pierde respiratia... Dar revenind la Petipa, este totusi impresionant cum un francez nascut si crescut in mediul atristic cu toate exagerarile si dramatismele aferente, romantic pana in maduve a putut sa creeze actul asta din Bayadere fara nici un briz briz, fara sa se teama de monotonie, de repetitie, de simplitate. Ce arta!