ADN: auto-selectia catre etern pacifism

Cel mai tare ma distreaza titlurile mele. Si pacifism nu este cuvantul. Acesta este cher Antoine St-Ex la clope au bec, pentru mai tarziu.
Sunt inca la Huxley si gasesc in el (si influentabila cum sunt, bine nu-mi pica) ideea ca muzica este o arta inferioara arhitecturii, dovada faptul ca exista copii prodige in muzica dar nu exista copii prodige in arhitectura si ca dincolo de orice argument arhitectura ramane ceva ce eludeaza pe mai toata lumea, in cel mai larg sens cu putinta. Arhitectura este arta cea mai inaccesibila cum ar veni. Cea mai expusa, cea mai frecventata si cea mai inaccesibila in acelasi timp. De ce om fi insotind notiunea de accesibilitatea cu cea de inferioritate nu se stie. (Se stie dar nu se are chef sa se caute).
Si ne ofera el tirada unui batran arhitect revoltat de refacerea Londrei dupa bombadramentele ww2 care atesta ca oamenii prefera in loc de spatii deschise, largi, necuprinse, luminoase, inghesuiala unor stradutze aliniate strans cu cladiri inalte facand cerul sa le parvina sub forma de petice de marime cu cat mai mica cu atat mai sic. Remarc ca la ce faima are cerul Londrei n-ar fi trebuit sa i se para paradoxal.
Si iacata-ma startled, cautand o explicatie acestei contradictii (de a iesi dintr-un horn ingust pe un varf de munte si a te abandona in I’m the King of the world type of bucurie, nestavilit sentimentul de libertate dat doar de cerul gol deasupra ta si totusi nesuportand-o mai mult de o fractiune de zi, intorcandu-te cu bucurie la adapostul tau cu pereti si cu tavan, dimensional mai aproape de o cusca decat de o catedrala chiar si acolo unde abundenta materialelor de constructii n-ar fi fost un factor...).
Degulina de aici ca gustul oamenilor pentru libertate este defapt moderat, lor placandu-le mult mai mult securitatea cuibarita.
Si cei care aveau in ADN un penchent, o inclinare catre cautat libertatea cu orice pret, s-au dus, ei fiind in prima linie in toate bataliile. Adica ADN-ul i-a impins la auto-distrugere in loc de self-preservation si atunci noi cesti ramasi ...
Si faptul ca acesta speculatie nu este complet debila este (despre cum nevoia de securitate o depaseste pe cea de libertate) este cel mai tulburator spusa in Citadela, la Saint-Exupery unde o condamnata legata in desert, se sfarseste pur si simplu pentru ca spatiul infinit ii este insuportabil. Spatiul infinit ca metoda de tortura. Nu o celula mucegaita ci spatiul infinit asupra ta.
Ideea fiind ca iti doresti sa inlaturi toate obstacolele din viata ta dar ca odata ce ele nu mai sunt iti dai seama ca la fel de bine ai putea si tu sa nu mai fi
Asa cum ceea ce ti s-a parut insurmontabil a fost inlaturat, tu care te stii cum esti....
"Cãci am aflat cã omul este asemenea unei citadele. Rãstoarnã zidurile pentru a-si gãsi libertatea, dar cand nu mai e decat fortãreata nimicitã, deschisã spre stele. Atunci incepe spaima de a nu mai fi."

Cam deprimant.